Atunci când un român va putea spune „A fost odată în America”

Atunci când un român va putea spune „A fost odată în America”

Toată lumea s-a pregătit pentru Simona Halep, dar la US Open a strălucit Horia Tecău. Cea mai bună jucătoare de tenis din România n-a putut să obțină prima victorie în fața Mariei Sharapova și a plecat devreme acasă, după primul tur.

În acest timp, în care curgeau analizele, concitadinul ei, Horia Tecău, și-a croit drum către finala probei de dublu. Cu un partener de nădejde, olandezul Jean-Julien Rojer, românul a obținut al doilea mare succes din carieră. Un titlu la un turneu de Mare Șlem, fie și în proba de dublu, este o performanță consemnabilă și respectabilă, dacă ținem cont că „Sportul Alb” este, la capitolul audiență, al doilea cel mai urmărit sport după fotbal. Într-o perioadă în care disciplinile sportive din țara noastră, de la fotbal, gimnastică, atletism sau box, au atins o cotă alarmantă a regresului, tenisul iese fericit din contextul deprimant. Și asta nu este o întâmplare, pentru că Simona Halep, Horia Tecău, Irina Begu sau Monica Niculescu au luat-o pe cont propriu și au depins în mică măsură de logistica și susținerea financiară puse la dispoziție de România. Au putut să se dezvolte în mediu extern, acolo unde nu există finanțări iraționale din bani publici, interese meschine și lipsă de responsabilitate. Însă, duri la critică, unii cer mult de la sportivii amintiți mai sus, care au primit foarte puțin.

De câțiva ani, un eșec al Simonei Halep devine o dramă națională on-line, un prilej de pus în circulație, cu nemiluita, invective și sudalme. Că doar internetul suportă orice, mai ales dacă oful, spus cu patimă, este camuflat și într-un nickname. Am urmărit reacțiile venite în spațiul virtual, vineri seară, după ce Tecău a devenit campion la US Open. Constănțeanul a primit ce i se cuvine: felicitări, încurajări, admirație. Însă, amplitudinea elogiilor a fost mai mică decât cea a criticilor adresate Simonei. Voluptatea eșecului pare, uneori, a fi mai mare decât aceea a victoriei. Dacă există o șansă ca ceva să meargă rău, atunci ar fi bine să meargă, pentru că suntem pregătiți să corijăm, să urechem, să găsim vulnerabilitățile, să oferim soluții doar de noi știute. Tecău este o specie pe cale de dispariție în sportul românesc. Împreună cu Jean-Julien Rojer, constănțeanul a dus un drum până la capăt, la US Open, la fel cum reușise în 2015, la Wimbledon. Și asta la scos pe Horia din tiparele autohtone, din canoanele care spun: „Ar fi fost prea frumos” și „A jucat ca niciodată, a pierdut ca întotdeauna”. E adevărat, sportivul de la malul mării împarte meritele victoriei, cu partenerul său olandez. Dar nu e și asta o vocație? De-a ști să te aduni cu cine te asemeni?

Tecău a avut forța și inteligența de-a rupe simbioza cu suedezul Robert Lindstedt și bielorusul Max Mîrnîi, pentru a găsi calea spre tenisul dus până la capăt. Parteneriat reciproc avantajos. Cele două mari succese ale tenismenului pot sta lângă titlurile lui Ilie Năstase de la Roland Garros și Wimbledon, lângă cele patru titluri de campioană mondială ale naționalei masculine de handbal sau în dreapta Cupei Campionilor Europeni, câștigată se Steaua la Sevilla. Mândrie națională, „Generația de Aur” a fotbalului românesc, n-a putut merge până la capăt. O conjunctură nefericită – meciul cu Suedia – ne bântuie și îi macină, de 23 de ani, pe noi, pe Popescu, Hagi sau Răducioiu. „Este cel mai mare coșmar al carierei mele, cea mai mare dezamăgire. N-am revăzut niciodată meciul ăla, N-am mai putut”, spunea Gică Popescu. Peste ani de zile, Tecău va putea să povestească fără regrete ce a făcut la data de 8 septembrie 2017. „A fost odată în America, la New York, la Flushing Meadows”, ar putea fi un început captivant de poveste. Pentru că, așa cum spunea poetul, sau o trupă muzicală autohtonă, „Orice român poate fi mai sus de locul doi”.