Dezvăluirile presei, care au arătat că îndrăgitul cântărețși dirijor era bisexual, l-au mai omorât, încă o dată, pe Mihalea.

29 noiembrie 1993, noaptea, în apartamentul său din Drumul Taberei, cântărețul și compozitorul Ioan Luchian Mihalea, creatorul și dirijorul faimosului cor „Song”, este asasinat de către doi indivizi pe nume Nelu Florian Gavrilă, zis Bobiță, și Ionel Păun, scopul crimei fiind jaful. În ultimii 30 de ani, de la Revoluție încoace, a fost primul și ultimul asasinat în care o vedetă de talia lui Mihalea a fost omorâtă. Iar înainte, de la război, până în 1 989, doar uciderea Mihaelei Runceanu, în circumstanțe asemănătoare, dar fără o componentă definitorie, a mai stârnit o asemenea vâlvă. Atât doar că, dacă șlagărele Mihaelei Runceanu se mai cântă și astăzi, peste numele lui Ioan Luchian Mihalea s-a așternut uitarea și, din păcate, și peste cântecele „Song ”-ului care făceau furori acum 30-40 de ani. Și toate acestea dintr-un singur motiv. Odată cu asasinarea sa, s-a devoalat cel mai mare secret din viața artistului. Ioan Luchian Mihalea era homosexual, iar unul dintre asasini îi fusese partener. Societatea românească nu era pregătită, atunci, pentru o asemenea dezvăluire.

„Cazul Mihalea” a deschis Cutia Pandorei din care a ieșit la iveală fenomenul gay de la noi din țară

Ce a însemnat „Cazul Mihalea”, dincolo de crima în sine? A fost prima discuție deschisă public, despre homosexualitate, după 1989. A fost întâia oară când s-a discutat public despre grupurile de homosexuali, iar victima fiind atât de cunoscută, și atât de mult iubită – înainte de Revoluție și în primii ani de după – subiectul acesta a ajuns la toată lumea, nu numai la grupurile direct interesate sau la amatorii de exotisme, de ciudățenii.

Jurnalistul Alecu Racoviceanu, cel dintâi reporter care a scris în Evenimentul zilei, cu lux de amănunte, despre crima din noiembrie 1993 și, pe deasupra și un om care l-a cunoscut personal pe fostul artist, punctează:

„Ioan Luchian Mihalea a fost iubit de tinerii intelectuali. Grupul «Song» - corul lui – a făcut parte din ceea ce a însemnat «mișcarea studențească», în toate formele ei, inclusiv dizidența, prin transmiterea unor mesaje, prin intermediul spectacolelor de la sala Casei de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa, până la Teatrul de Vară din Costinești și amfiteatrele din Iași, Cluj, Timișoara, Brașov și alte centre universitare.

«Cazul Mihalea», dincolo de crimă, a deschis o serie de tot felul de subiecte care n-ar fi ajuns de interes național dacă n-ar fi fost vorba de o victimă atât de cunoscută”.

Să nu uităm. Acum 26 de ani homosexualitatea se pedepsea cu închisoarea

În speță, spune Alecu Racoviceanu, a început să se discute despre cum decurge traiul unei familii în care unul dintre soți are și înclinații gay. S-a dat startul dezbaterii despre ce risca, în 1993, un om care se angrena într-o relație homosexuală, pentru că, pe vremea aceea, în urmă cu 26 de ani, articolul 200 din Codul Penal rămăsese nemodificat față de forma sa din 1964, practic pedepsindu-se orice relație de tip homosexual cu închisoare cu executare.

Alt subiect deschis, subliniază Alecu, a fost că, atâta vreme cât Mihalea era iubit, avea sau nu rost să pedepsești homosexualii? „A fost pentru prima oară când în România, după Revoluție, a apărut o ruptură de înțelegere pentru oamenii obișnuiți. Înțelegerea mecanismului prin care s-a produs asasinarea lui Oanță – așa cum îi ziceau apropiații lui Mihalea – chiar dacă acesta era cunoscut poliției a șocat opinia publică și, mai târziu, a ajutat la modificarea celebrului articol 200 și, în final, la abrogarea sa”, explică jurnalistul veteran.

 

Articolul 200 pedepsea de două ori

Este limpede că polițiștii știau bine că în mediile homosexuale se petrecea o infracțiune gravă care, de cele mai mult ori, rămânea nepedepsită, nefiind raportată de victimă. Ce se întâmpla, de fapt? Alecu Racoviceanu explică, pe înțelesul tuturor, realitatea de acum un sfert de veac: „Un gay își căuta parteneri din mediile sărace, pentru că, de frica închisorii, mulți tineri chiar dacă se simțeau atrași de o astfel de relație o refuzau. Atunci ei apelau la relații plătite, cu bani sau răsplătite cu diverse daruri. Acest gen de relație deschidea casa unui homosexual cu bani pentru tâlhari care acționau în voie pentru că, repet, de teama pușcăriei, victima nu-i reclama! Legea era de așa natură încât relația homosexuală era pedepsită chiar dacă tu erai depistat ca victimă a unui jaf”.

 

Un noroc chior pentru un reporter la început de drum

Alecu Racoviceanu a relatat, cu lux de amănunte, în Evenimentul zilei, primele concluzii ale anchetatorilor. Lucruri la care restul presei nu a avut acces. Cum a ajuns Alecu în posesia unor știri exclusive? Care-i povestea? Ziaristul veteran se mângâie pe calviție și zâmbește când își aduce aminte de primul său caz serios, despre care a scris pe vremea când încă mai avea ce pieptăna: „În 1993 nu existau multe comunicate de presă și, atunci, tehnica ziariștilor consta în storcerea instituțiilor de orice fel de informație. Eu îmi petreceam foarte mult timp la Institutul de Medicină Legală «Mina Minovici» unde îmi făcusem relații printe medici, asistenți medicali, brancardieri și autopsieri. În ziua aceea eram acolo și tocmai aflasem că am bătut drumul de pomană, că nu era niciun caz pe urma căruia să plec pe teren, să scriu o poveste. Când să plec, a sunat telefonul la medicul de gardă, că e un caz special pe strada Brașov, din Drumul Taberei. Și, pentru că unul dintre brancardieri nu se simțea bine, mi-am pus un halat alb și m-am urcat în locul lui în «salvare». Așa ceva, astăzi, este imposibil”.

Falsul brancardier și criminaliștii

Norocosul ziarist povestește că a ajuns, practic, la locul faptei odată cu criminaliștii și medicii legiști. Era la începuturile sale ca reporter de teren și nu îl știau la față nici colegii de breaslă, nici polițiștii și nici procurorul de caz care era Marian Nazat, în prezent renumit avocat penalist. „Cu halatul alb făceam parte din peisaj. A fost pentru prima oară când am văzut un «policier», un film polițist, pe viu! Am văzut cum un medic observă că-i întuneric pe hol, cere un scaun de la un vecin, se urcă pe el și constată că becul din tavan fusese deșurubat. De acolo s-a recoltat prima amprentă care avea să ducă la prinderea criminalilor. Am văzut cum, într-o casă complet răvășită, un polițist, procurorul și un criminalist încercau să-și explice niște zgârieturi în partea de jos a unui perete. Părea că cineva a lovit zidul cu un obiect ascuțit. La o examinare rapidă a trupului au observat că Mihalea fusese lovit în cap tot cu un obiect ascuțit. Atunci și-au dat seama că artistul căzuse și au dedus că, în timp ce-l lovea, ciudata armă a lovit și în perete”. După prinderea celor doi asasini a fost găsită și arma crimei, un letcon – adică un ciocan de lipit – pe care cei doi îl luseră special cu ei.

 

Criminaliștii l-au trimis după țigări pe „reporterul sub acoperire”

Alecu Racoviceanu a stat cu specialiștii toată ziua, până seara când a ajuns înapoi la IML. „Atunci am înțeles că fiecare urmă, fiecare pată de sânge, fiecare rană are povestea ei pe care, dacă ești un adevărat profesionist, poți s-o deslușești și fiecare spune episodul ei din ceea ce, la final, va fi filmul crimei”, povestește reporterul de investigații de acum 26 de ani.

Când a plecat pe nepusă masă de la IML, deghizat în brancardier, Alecu a avut totuși timp să anunțe în redacție că are această șansă unică, iar cei din redacție au hotărât să trimită și ei o echipă la ușa blocului, ca să nu lipsească de la „apel” tocmai reporterii celui mai important ziar al țării și ceilați ziariști să-și pună întrebări. „Au fost Oana Maiuga – acum la PRO TV și fotoreporteul George Marin – în prezent cameraman la TVR. O chestie haioasă a fost că, fiind cel mai tânăr de la locul faptei, criminaliștii m-au trimis după țigări, cu rugămintea ca, atunci când mă întorc, să nu las să intre ziariști pe scara blocului”, râde gazetarul.

 

„Trufandale” și „balconari”

Alecu Racoviceanu, reporter de investigații cu o uriașă experiență, spune că, înainte de cazul Mihalea, polițiștii din Capitală rezolvaseră două astfel de crime care erau, de fapt, tâlhării între parteneri gay care au degenerat:

„În argou, tinerii recrutați în felul acesta erau numiți «trufandale». În dezbaterile de după acest caz a reieșit, prac tic, că acești oameni au fost duble victime. Și ale tâlharilor și ale sistemului care îi pedepsea”. Iar dacă „recruții” erau porecliți „trufandale”, cei care îi agățau, pe bani sau alte recompense, erau denumiți, tot în idiomul lor, „balconari”, din motive care nu e cazul să fie explicate.

„Noi l-am omorât pe Mihalea!”

Pentru că publicul larg nu era dispus să accepte o discuție despre orientarea sexuală a unui idol cum era Mihalea, acesta a căzut în uitare, spre deosebire de cântăreața Mihaela Runceanu, care a avut un sfârșit asemănător, dar căruia îi lipsea componenta gay.

Alecu Racoviceanu pune degetul pe rană: „Statutul de vedetă al lui Mihalea a fost sacrificat, dar moartea acestuia a ajutat o întreagă comunitate să iasă din «prizonieratul» legii, dar nu și din cel al mentalității colective”. De unde și titlul cărții pe care Alecu a scris-o împreună cu fosta noastră colegă Lidia Popeangă, în prezent Lidia Mitchievici, „Noi l-am omorât pe Mihalea”. „Pe deoparte, în carte erau reproduse declarațiile criminalilor, dar și informații despre legătura dintre criminali și victimă. Presa l-a ucis pentru public pe cântărețul, compozitorul și dirijorul de corale Ioan Luchian Mihalea”, oftează Alecu Racoviceanu.

 

Filmul crimei și o informație prost gestionată

Și, care este filmul crimei, pe scurt? Să rememorăm, ca într-un „policier”, povestea asasinatului.

Alecu își aduce aminte de parcă s-a întâmplat alaltăieri: „Bobiță, cum i se spunea lui Nelu Florian Gavrilă, avea o relație cu Mihalea. În casă s-a găsit o fotografie a lui. El a declarat, la un moment dat, că-l adusese pe Ionel Păun, celălat criminal, să i-l prezinte pe post de «trufanda» și că Mihalea le-a vorbit urât, ca să-i dea afară din casă, și că atunci le-a sărit cumpătul și s-au luat la bătaie.

Încercau să ascundă premeditarea. L-au lovit cu pumnii și letconul și, apoi, temându-se că se vor da de gol, au luat un cablu de alimentare de la un video sau televizor. i l-au înfășurat în jurul gâtului și l-au strâns sugrumându-l pe Mihalea apăsându-l pe piept cu talpa bocancului. Pentru că n-aveam discernământul informațiilor care pot sau nu pot fi furnizate publicului am scris, după câteva zile, de urma de bocanc. Criminalii au citit și și-au ars bocancii…”.

„Insiderul”, procurorul și criminaliștii

Asasinii au fost prinși după 44 de zile de la comiterea crimei. De ce a durat atât? Alecu Racoviceanu spune că a fost chiar o performanță a anchetatorilor: „Au fost prinși extraordinar de repede, având în vedere cât de puține urme au lăsat și că relația dintre «Bobiță» și Mihalea era ascunsă de amândoi”.

La reconstituirea crimei presa vremii a scris că aceștia păreau „drogați”… Că sunt parte a unui scenariu. Ce crede expertul în „jurnalism criminalistic” Alecu Racoviceanu? Se enervează, un pic: „Cei doi l-au omorât! Restul sunt prostii!”.

Procurorul care ancheta cazul era, se știe, celebrul Marian Nazat, acum un avocat penalist de succes. E limpede că, după apariția în Evenimentul zilei a unor detalii din anchetă, nu i-a picat prea bine.

Cum a decurs, ulterior, relația ziarist-procuror, în acest caz și nu numai? Pe Alecu îl umflă râsul: „Anchetatorii și-au dat seama, după ce a apărut ziarul, că au avut un insider în echipă. Cu Nazat îmi place să cred că sunt și acum prieten, la fel cu Costică Ionescu, Dan Antonescu, Marin Dincă și cu toți polițiștii care au lucrat la caz. Mai e și medical legist «Tăticu’» Rizescu și mulți alții”.

Și, cine l-a omorât, mai exact, pe Mihalea, Gavrilă sau Păun? Cine a dat lovitura care i-a cauzat moartea? Alecu Racoviceanu răspunde sec: „Amândoi!”. Ce mai știe despre cei doi criminali, Nelu Florian Gavrilă și Ionel Păun, condamnați la închisoare pe viață, dar eliberați? Și-au ispășit pedepsele și sunt liberi, Gavrilă din 2015 și Păun din 2016. Alecu dă din umeri: „Nimic. Am aflat și eu că-s liberi. Și-au ispășit pedeapsele și le doresc o viață liniștită”