O stafie bântuie prin Uniune: „Europa cu mai multe viteze”. Nimeni nu știe ce este, cum arată, ce înseamnă, dar toată lumea vorbește despre ea. Este ca o mantră pe care o repeți automat, convins că-ți face bine, fără să ai habar ce a fost în mintea gurului care a inventat-o. Un fel de mister esoteric o învăluie.

 

Iată însă că o serie de evenimente recente au ridicat un colț al vălului tainei: nu mult, dar suficient să ne facă o idee despre ce debităm și mai ales ce ne așteaptă.

La summit-ul UE, din 9 și 10 martie, de la Bruxelles, s-a petrecut un eveniment de o gravitate fără precedent: polonezul Donald Tusk a fost reales președinte al Consiliului European, cu 27 de voturi pentru și 1 împotrivă. Votul împotrivă aparține Poloniei. Opoziția Varșoviei față de Tusk depășește granițele rivalităților interne, pe care și noi le cunoaștem atât de bine pe Dâmbovița. Pe malurile Vistulei, însă, lucrurile sunt mult mai grave: Jaroslaw Kaczynski, liderul partidului de guvernământ Lege și Ordine, îl acuză pe Donald Tusk că, în perioada în care a fost premier, a mușamalizat investigațiile legate de prăbușirea în anul 2010, lângă Smolensk, a avionului în care se afla președintele țării, Lech Kaczynski, fratele geamăn al lui Jaroslaw. Lech, însoțit de o numeroasă delegație guvernamentală, mergea să comemoreze masacrul de la Katyn. Ancheta ordonată de Tusk a stabilit că a fost vorba de o eroare de pilotaj, în vreme ce Jaroslaw Kaczynski susține că există indicii despre o explozie la bord sugerând că ar fi fost mâna rușilor.

Așadar, între Tusk și puterea actuală din Polonia este o problemă de sânge. În toate sensurile cuvântului. Sânge peste care Bruxelles-ul a trecut fără să clipească, ignorând toate protestele Varșoviei, într-un gest fără precedent de umilire a unui stat membru.

Las deoparte mizeria lucrăturii de culise de la summit – contracandidatul propus de Varșovia a avut nevoie de aprobarea tuturor celor 28 de membri pentru a participa la alegeri, în vreme ce Tusk a fost desemnat cu doar 27 de voturi -, las deoparte prostia fără margini a Uniunii care, deși scârțâie din toate încheieturile, și-a plasat singură o bombă sub fund – Polonia a promis, ca represalii, că va bloca toate deciziile majore ale UE („Vom juca dur”, a promis ministrul polonez de Externe) - , pentru a reveni la chestiunea „Europei cu mai multe viteze”.

Dacă un asemenea gest de umilire a fost posibil, și încă la adresa uneia din nucile tari ale Uniunii, cum va funcționa UE când vor fi consacrate „vitezele multiple” sau „cercurile concentrice” de decizie? Ce greutate va avea pe viitor cuvântul unui membru de viteza a III-a sau a IV-a, când acum este încălcat flagrant principiul unanimității? Belgianul Guy Verhofstadt cerea recent ca eurodeputații din afara Zonei Euro să aibă dreptul doar la un vot consultativ. Deși propunerea i-a fost respinsă, balonul de încercare a fost lansat.

Un alt eveniment care ne dezvăluie cum va funcționa „Europa cu mai multe viteze” îl reprezintă războiul dintre câteva importante puteri occidentale și Turcia. Germania, Austria și Olanda au refuzat să aprobe organizarea pe teritoriile lor a unor mitinguri de sprijin pentru Erdogan. Președintele Turciei a convocat pe 16 aprilie un referendum pentru modificarea Constituției, astfel încât să concentreze în mâinile sale toate puterile din stat. El șiar fi dorit o demonstrație de forță, cu manifestații de mii de susținători, membri ai comunităților de imigranți turci, și o mare de steaguri roșii cu semilună fluturând în buricul Europei.

Pentru a respinge solicitările Ankarei, Berlinul, Viena și Haga au invocat riscul unor violențe de stradă, dar refuzul a provocat furia megalomanului Erdogan. Acesta a acuzat cele trei țări de nazism, le-a amenințat cu represalii, iar cu Olanda a ajuns în pragul ruperii relațiilor.

În acest context de Ev Mediu fumegând, Franța găsește de cuviință să-l primească pe ministrul turc de Exerne, Mevlut Cavușoglu, pentru a participa la un miting cu compatrioții săi la Metz.

Franța este, împreună cu Germania, inițiatoarea proiectului „Europei cu mai multe viteze”. Cele două țări nu fac nici un secret din intenția lor de a prelua cârma UE, mai ales după plecarea Marii Britanii. Mai mult, în ultimii ani, între președintele Hollande și cancelarul Merkel s-a înfiripat o camaraderie pe care cei doi nu au ascuns-o.

Ceea ce nu l-a împiedicat pe „mon ami François” să îi aplice tovarășei sale de drum o mitocănească lovitură geostrategică la gioale, primindu-l pe oficialul de la Ankara, tratat cu refuz de Merkel.

Cele trei țări care l-au sfidat pe Erdogan – Germania, Austria și Olanda – alături de Franța și probabil Italia, Spania, Belgia și Luxemburg, vor constitui aproape sigur Nucleul „Europei cu mai multe viteze”. Cel care ar trebui să dea tonul integrării continentale și să fie un exemplu de solidaritate.

Or, micul pișicher parizian tocmai a oferit o mostră de „solidaritate” europeană, demonstrând că interesul personal cu fes turcesc primează față de interesul comunitar.

Să fim serioși: noua UE, „cu mai multe viteze” va funcționa cel puțin la fel de prost ca cea veche. Pentru că astfel de construcții împotriva naturii sfârșesc mai devreme sau mai târziu în ruine.