Moartea unui artist înseamnă o pierdere. Şi drama absenţei lui se încuibăreşte, în egală măsură, şi în sufletul nostru. De aceea, odată cu dispariţia unui artist, murim şi noi puţin.
Mâine va fi înhumat pictorul Marin Gherasim. Avea 80 de ani, pe care nu-i arăta nimănui. Îi ţinea ascunşi în sipetul său cu nestemate. Acolo, de unde, o viaţă întreagă, făcuse să ţâşniseră pe pânzele semnate de el absidele, boltele, navele, scuturile, armurile şi cămăşile sfinte cu care ne încânta privirea şi ne solemniza astâmpărul. Era un om blând, discret, modest, mereu zâmbitor şi parcă tot timpul stingher. Dar un artist cu o forţă colosală, înfruptându-se din sacru ca dintr-un codru de pâine caldă. Şi, un detaliu foarte interesant, alături de penel, i-a stat şi condeiul.
Volumul, intitulat cu mare inspiraţie Geometria magmei, jurnal de pictor, apărut la Editura Paralela 45 (pictorul era la a doua reuşită, după o carte de eseuri şi jurnal, A patra dimensiune, scoasă la aceeaşi editură) este ca punguţa cu diamante de la brâul unui neguţător din Anvers(!). Fiecare notaţie despre artă, fiecare gând despre morală, fiecare însemnare despre civilizaţie, fiecare opinie despre un muzician sau un scriitor, fiecare dilemă asupra unei frământări religioase, fiecare scrutare a propriilor mistere ce privesc alcătuirea interioară – fiecare reprezintă, în sine, o piatră preţioasă. A cărei strălucitoare rază de lumină ne străpunge retina şi ni se fixează pe scoarţă.
Când nu mor de moarte violentă, oamenii mor de epuizarea propriului ascuns – reia acest spirit însetat de cunoaştere o frază celebră a lui H.R. Patapievici, din „Omul recent”. De altfel, aceasta e una din teoriile pe care le dezvoltă artistul Marin Gherasim în toată opera sa: epuizarea propriului ascuns. Frumos rămăşag ce nu se sfârşeşte niciodată!
Apoi, notează, în mai 1989: În România, ideile au avut mereu coloratura dramatică a apologiei. Mereu a fost o urgenţă, mereu a fost câte ceva de apărat, mereu s-a pus problema supravieţuirii morale (Cronicarii, Eminescu, Mircea Vulcănescu ş.a.). Un străin mă întreba: de ce tot pictezi scuturi şi armuri? Nu cred că a înţeles exact răspunsul meu... Citind această notă, pare cumva paradoxal că un ins molcom şi firav ca Marin Gherasim (care până şi vocea şi-a acordat-o la diapazonul sotto, aidoma existenţei sale înseşi!), cu o apariţe discretă şi o prezenţă plăpândă în Cetate, un artist eteric, diafan şi vaporos, enervant de zăbovitor în modestie, abstras total din creuzetul istoriei (acolo unde, de regulă, se nasc la foc pripit marile porniri demolatoare şi devastatoarele pasiuni revoluţionare ale Cetăţeanului!), deci pare curios cum un asemenea suflet dispunea de uriaşe resurse de a palpita şi umoral, nu numai moral. Dar, în acelaşi timp, nici nu-i de mirare. Fiindcă, pe sub aripile sale ca nişte elitre, aparent cheratinoase, Îngerul îl trage de mână afară pe Artist. El ţine morţiş să-l facă martor la un exerciţiu de – tot cum spunea tot el, printr-o formulă genială – geometria unui stol de îngeri.
Anul trecut, în vară, a plecat dintre noi un alt Gherasim: Paul… (a cărui retrospectivă se deschide, peste o săptămână, la Galeria Romană). Paul Gherasim, care spunea, atins tot de aripa îngerului: În orice clipă, Dumnezeu ne așteaptă. Dumnezeu e întotdeauna înainte, ne așteaptă. Nu ne întoarcem la credință; credința e tot timpul înainte, e înaintea noastră, nu e în urmă.
Recomandările noastre
