Arsinel, stapanul rasetelor

Arsinel, stapanul rasetelor

Directorul Teatrului de Revista vrea sa redea Boemei stralucirea.

Sunt aproape 50 de ani de cand il cunoastem pe Alexandru Arsinel, fie de la „Ora vesela”, celebra emisiune a Televiziunii Romane (care avea si o sora mai mica la radio, „Unda vesela”), de la revelioanele care au consacrat duetele de travesti cu Stela Popescu sau de la Gradina Boema, unde au jucat mereu „granzii” teatrului romanesc, alaturi de stelele Revistei.

Testele de popularitate, printre care si proiectul „Zece pentru Romania”, aveau sa arate ca Arsinel a devenit un fel de „frate mai mare” al celor care cautau candva un prilej de ras intr-o lume cenusie si a ramas un bun tovaras al acestora chiar si dupa ce piata spectacolului romanesc s-a diversificat suficient de mult incat sa tolereze si cateva „formule magice” ale comercialului, cum ar fi trivialul in umor, brigazile de amatori sau susele de vara.

EVZ: E facil genul pe care il abordati? Alexandru Arsinel: In spatele fatadei relativ accesibile, un comic adevarat este un om care traieste din plin dramele vietii. Nu e usor sa faci comedie, desi poate sa para un gen facil, perceput, cel mai adesea, ca fiind mai putin sofisticat decat teatrul de proza.

Ne puteți urmări și pe Google News

Actorul de comedie trebuie sa fie capabil sa declanseze acel zambet care apare din ce in ce mai rar pe fata spectatorului, trebuie sa fie cantaret, trebuie sa stie sa danseze. Dar stii povestea cu strugurele... am fost comentati deseori de unii dintre colegii nostri, anume aceia care nu prea au reusit sa realizeze acest impact dumnezeiesc, aceasta intalnire uluitoare cu publicul.

Nu au reusit sa-si joace piesa in trei minute. Acesta este timpul care i se acorda, de fapt, actorului de Revista. Apare trei sau cinci minute si trebuie sa convinga.

Este o calitate pe care o poseda doar cei cu har de la Dumnezeu, de aceea la teatrul de Revista au avut succes doar marii actori din teatrele dramatice, si ma gandesc acum doar la cativa, la Toma Caragiu, la Dem Radulescu, la Fane Tapalaga sau Stefan Banica, Tamara Buciuceanu,  Birlic, Vraca, Amza Pellea...

Comic in comunism? Am terminat Institutul de Teatru profilat pe genul de actori-eroi. De comedie m-am apropiat mai tarziu, mai ales ca am avut bucuria sa fiu studentul lui Dem Radulescu. Bibanu era o adevarata institutie a comicului. 

Am evoluat atat in teatru, cat si in televiziune si radio foarte mult, imi amintesc acum celebra „Unda vesela”, in baruri de noapte. Erau si inainte baruri de noapte, Melody, Ambasador, cu programe exceptionale, mult peste nivelul a ceea ce se intampla astazi.

Acolo ajungeau printre cei mai talentati balerini, cei mai talentati cantareti sau actori. Am avut norocul ca si cantam, si am putut intra mai usor in lumea barului, o lume aproape inchisa. Era una dintre singurele modalitati prin care puteam sa mai castigam un ban.

Asa ati capatat popularitate?Am acumulat popularitate in toate aceste feluri, insa decisiv a fost momentul in care am castigat simpatia unui mare scriitor, poate cel mai mare scriitor de umor din Romania, Mihai Maximilian, cel pe care il consider un fel de Caragiale al teatrului de Revista.

Hotarator a fost si sa fac un cuplu care face anul viitor 30 de ani de cand combate pe scena Teatrului Tanase, anume duetul cu Stela Popescu. Ideea a aparut la o intrunire a celor care raspundeau la vremea respectiva de destinul Boemei, Mihai Maximilian, Vasile Veselovschi si Bitu Falticineanu.

La un moment dat, cand s-a destramat cuplul Stela/Banica, a fost necesar sa i se gaseasca un partener pentru o stagiune la Boema. Textul fusese scris, au hotarat sa incerce cu mine, sa vedem daca merge.

Am incercat o data si a mers 30 de ani... Atunci mi-au crescut actiunile. Am fost foarte bine aparati, amandoi, de ceea ce faceau Puiu Maximilian si Vasile Veselovschi. Au fost texte fantastice. Aveau o bataie extraordinara... ma mir ca nu ne-au legat.

Pentru ce v-ar fi putut lega? La Boema se spuneau multe. Cred ca textele spuse de noi au culminat cu un monolog scris prin ‘88, „Mi-e frica”.

Suna in felul asta: „Dom’le, mie mi-e frica. Asta mi se trage de cand eram copil si ma speriam de baubau. Acum nu ma mai sperii de baubau, dar tot mi-e frica. Ma sperii cand ma trezesc dimineata si ma uit in oglinda. Ma mai sperii o data cand ma uit in frigider si apoi ma duc la serviciu. Aici ma simt in elementul meu, pentru ca tuturor ne e frica. Unul de altul. Cand ma intreaba seful care e situatia, mor de frica. Ei, cum am sa-i spun eu lui care e situatia? Mi-e frica daca ma trimite cu un coleg in delegatie si suntem nevoiti sa dormim in aceeasi cuseta. Daca adorm inaintea lui si incep sa vorbesc in somn? Colegul asta al meu a adormit inaintea mea si ce-a fost la gura lui... mi-e si frica sa va spun”.

Si se incheia cam asa: „Si asta din fata ce-i? Microfon? Si la teatru sunt microfoane? E cineva in teatru aici care ma urmareste? Sunteti mai multi? Ei bine, nu-mi mai este frica... Tot ceea ce am spus aici iau asupra mea. Poftim, imi spun si numele: Nicu Constantin”. Cei din generatia mai tanara poate nu mai inteleg subtilitatile unui asemenea text, dar atunci se intelegeau bine...

Si, pana la urma, va era frica? Frica ne era abia atunci cand veneau cei din jur sa ne intrebe daca nu cumva suntem nebuni. Sigur ca am avut intalniri de gradul zero la Comitetul Central, sigur ca au scos materiale.

Aveam, de pilda, un material numit „Yoga”, in care explicam cum poti sa inveti, prin diferite pozitii de yoga, sa te abtii de la mancare cateva luni. Sper sa realizez candva un documentar despre ce a insemnat Boema, sa explicam ca acolo a fost baricada revistei romanesti.

„Revizorul” lui Pintilie, de exemplu, nu a mai ajuns pe piata, dar noi aveam seara de seara mii de oameni la Gradina, care ascultau textul nostru, pe care il spuneam pe raspunderea noastra. Poate ca era o premeditare a lor sa lase Boema mai libera, sa pretinda ca exista si critica. Vedeam ca oamenii ne strangeau de mana la modul conspirativ si plin de intelegere, un fel de „stiu ce spuneti acolo”. Toate astea ne-au mobilizat.

Cand a fost, de fapt, perioada de declin, de criza, a Revistei?Pe vremea comunistilor teatrul a avut, de fapt, una dintre perioadele cele mai stralucite. Era urmarit de spectatori, pentru ca stiau ca acolo se va spune ceva. Cand era spectacol la Boema, strada de langa Cina se bloca, nu se putea trece. Se opreau masinile. Incercau cu pile sa vada spectacolul inainte de vizionare.

Se ascundeau prin balcoane, sa vada ce spunem si ce se taie dupa cenzura. Nu a fost moment de criza. Se spuneau lucruri chiar mai rele decat pe vremea lui Tanase, dar le spuneam sub forma unor nevinovatii, aveam un fel de cod cu spectatorul.. daca te uitai in sus, stiau ca e vorba de „Tovarasul”. Puteai vorbi despre orice, ca publicul stia exact despre ce vorbesti. Abia acum putem avea o criza, cand artistii castiga de trei ori mai mult in strainatate...

SCHIMBARE

De la teatru la suse

Apropo de manelisti... mai sunt o solutie susele de pe litoral? Incepand din ‘98 am incetat sa merg pe litoral, chiar daca pierdeam niste bani. Daca organizatorii acestor spectacole aveau decenta sau stiinta de a pastra conceptul unui spectacol, cum ar fi cel de Revista, probabil ca ar fi castigat publicul.

Sigur ca suse sunt si ordinariile care se fac cu umoristi amatori, ce se intampla pe litoral, unde se amesteca manelele, amatorii si profesionistii, ceea ce dezamageste si un public, si pe altul. Ca actor, nu trebuie sa cobori, asa cum au facut multe dintre formatiile de amatori popularizate de televiziunile romanesti dupa Revolutie.

Acesti oameni au facut mult rau teatrului de comedie si Revistei.  Pe cei de la Vacanta Mare i-am vazut de multe ori in posturi oribile, grotesti. Noi suntem un teatru, nu niste amatori care forteaza sa starneasca rasul. Rasul are calitatea de a ne face mai destepti, nu de a ne imbeciliza, de a ne cobori.

A fost o lupta cumplita dupa Revolutie, din cauza acestor formatii care au schimbat gustul spectatorului, l-au fortat sa reactioneze la niste lucruri oribile. Nimeni nu s-a mai preocupat de acea intelegere de dincolo de vorbe. Mai de curand, vin foarte multi tineri talentati, iar grupurile de golani isi pierd popularitatea.