Afacerea Aquarius este emblematică pentru unul dintre cele mai mari dezastre europene, de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial încoace.

Un editorial de Arnaud Lachaise pentru Le Figaro.

De la începutul anilor 2000, tensiunea continuă să crească pe marginea subiectului imigrației ilegale. Ne amintim de Consiliul European de la Sevilla din iunie 2002. Sub presiunea fluxului de imigranți ilegali și a dramei intens mediatizate a morții celor cincizeci de chinezi sufocați într-un camion, șefii de state și de guverne, sub imboldul lui Tony Blair, au dorit să dea o mare lovitură sancționând țările sursă care încurajează plecarea cetățenilor lor.

La vremea respectivă, Franța și Suedia s-au opus invocând datoria de ospitalitate a Europei.

De atunci, situația nu a încetat să se agraveze. În 2011, Primăvara Arabă a ridicat un nou val migrator asupra Europei. Destabilizarea Libiei, după un teribil război civil – și nu doar în urma intervenției militare occidentale, care a fost consecința – a dus la apariția unor zone în care legea nu mai domnește pe malul sudic al Mediteranei, facilitând îmbarcările clandestine.

Destabilizarea Orientului Mijlociu prin descompunerea Irakului și Siriei și apariția sângerosului Stat Islamic au iscat un uriaș val de sosiri de un milion de persoane, prin insulele grecești, în Germania, în cursul anului 2015, și care a continuat și în 2016.

Negocierile dintre Angela Merkel și președintele turc Erdogan au făcut posibilă reducerea fluxului provenind din Orientul Mijlociu, care a fost reținut în Turcia.

În paralel, mișcările provenind din Africa Sahariană, cu îmbarcare în Libia și tranzitând Insula Lampedusa, au explodat din nou, ajungând la zeci de mii de persoane.

Aceste fenomene au reaprins un violent război rece ideologic în interiorul Uniunii Europene.

Pentru o minoritate militantă, foarte activă în presă, partide politice, asociații, administrații și tribunale, această imigrație ar trebui acceptată din două motive excelente: pe de o parte, ea ar permite o înnoire și o întinerire a populației bătrânului continent; pe de alta, primirea de persoane victime ale sărăciei și persecuțiilor ar constitui o datorie morală.

Însă pentru imensa majoritate a europenilor, dimpotrivă, imaginea debarcărilor de imigranți în număr mare, manipulați de traficanți infractori care violează dreptul frontierelor, este percepută ca insuportabilă.

Or, doar dacă nu se abolește principiul democrației, este imposibil să guvernezi pe termen lung fără a ține cont de părerea popoarelor.

Astfel, sub impactul fenomenelor migratoare planetare, cărora bătrânul continent le-a devenit ținta centrală, Europa este pe cale să explodeze cu o viteză vertiginoasă.

Brexitul, răzvrătirea marilor națiuni din Răsărit (Polonia, Ungaria...), dezmembrarea spațiului de liberă circulație Schengen, instalarea unui guvern „populist” în Italia sunt consecința directă a acestui dezastru.

Și încă nu este decât începutul. Afacerea Aquarius a provocat o mare criză diplomatică între Italia, copleșită de numeroasele sosiri, și Franța, sfâșiată între bunele sentimente umanitare și conștiența că populația sa nu mai suportă imigrația ilegală, apariția bidonvilurilor și a zonelor unde legea nu mai domnește.

Acest dezastru nu are decât o singură cauză: absența voinței politice și slăbiciunea guvernelor europene. Germania lui Merkel, cu complicitatea anumitor membri ai Comisiei Europene, a comis o eroare capitală deschizând de o manieră haotică porțile în 2015, înainte de a pretinde într-un mod autoritar partenerilor europeni să accepte cotele de imigranți.

Această ingerință afectând direct suveranitatea națiunilor a fost resimțită peste tot ca inadmisibilă. Ea explică descompunerea Europei, începând cu Brexitul.

Mai mult, decizia de a-i debarca pe continentul european pe naufragiații de pe Mediterana, primiți de Frontex, în locul asumării responsabilității de a-i escorta înapoi la locurile de îmbarcare și de a examina acolo cererile de azil – cu toate precauțiile umanitare și medicale – a agravat criza.

În loc să se atace între ele, marile state europene nu aveau decât o singură datorie de îndeplinit față de cetățenii lor: să înființeze o forță de intervenție comună pentru a lovi militar rețelele de traficanți de carne vie care însângerează Mediterana și destabilizează Europa și să le impună acestora o blocadă.

Pe de altă parte, ar fi trebuit să se angajeze într-un plan uriaș de dezvoltare economică și socială a Africii, facilitând mișcarea oamenilor de pe un continent pe altul, dar în condiții legale și acordând dreptul de azil doar pentru adevăratele victime ale persecuțiilor.

Astăzi, explozia politică a Europei și marele haos care rezultă de pe urma ei, sunt prețul pentru orbirea, indecizia, slăbiciunea și lașitatea din acest dosar.