Cazul Ralucai Stroescu e legat de stilul de munca din firmele mari. EVZ incearca sa schiteze portretul "omului corporatist": cum a aparut, cum traieste el si ce perspective are.

Inchid usa dupa mine, seara, cand ajung acasa, si un urlet infiorator da sa-mi sparga pieptul. Il indes cu greutate inauntru. Nu-mi pot permite sa urlu, m-ar transforma intr-un animal care isi rupe hainele, care si-ar injura seful si ar tranti usa dupa el, care ar alerga descult prin parc, cu limba de un cot scoasa dupa un petic de cer, dupa un kil de aer proaspat”.

Este marturisirea unui corporatist roman, postata zilele trecute pe un blog. Moartea din cauza epuizarii a Ralucai Stroescu, fost manager de audit la E&Y, a readus in prim-plan soarta workaholicului, in general, si, in special, a celui care isi duce viata in birourile cu pereti de sticla ale marilor corporatii.

Sunt tineri si dornici de afirmare, gata sa sacrifice totul pentru o cariera de succes si un statut profesional de invidiat. Stau la serviciu pana seara tarziu, ingropati in rapoarte si proiecte, vor cu tot dinadinsul sa-i remarce seful, sa obtina o noua promovare. Si asta, de cele mai multe ori, in detrimentul vietii personale.

Foamea de succes ne mana spre multinationale Multinationalele au aparut la noi la inceputul anilor ‘90 si s-au dezvoltat de la an la an. Odata cu acestea, si politicile, practicile de lucru de afara, mentalitatea competitivitatii si a performantei, a standardelor de lucru ridicate.

„La inceput, toata lumea era innebunita sa prinda un job la o multinationala. Innebuniti sunt si acum romanii, dar la o scara mai mica”, spune Alina Ionascu, Recruitment and Selection Manager al Business Inteligence Alliance.

Multi si-au dat seama ca in multinationale e un program agresiv, dar salariile mari si celelalte beneficii - asigurare de viata, recompense pentru performante, programe de specializare -, ii determina pe tinerii romani sa viseze si sa se sacrifice pentru un job in multinationale. Responsabilitati proportionale cu salariile

„Muncind intr-o multinationala se formeaza un „eu profesional” care, in functie de puterea de „seductie” a brandului companiei, alimenteaza persoana cu sentimente de mandrie, de prestanta sociala”, explica Madalina Didea, Managing Partner, HART Human Resource Consulting.

Corporatiile sunt locuri in care, in schimbul unui salariu mare, esti obligat sa faci fata unui volum de munca foarte mare. „Peste tot se munceste mult, se sta peste program, nu numai in Romania.

„Time is money” e principiul de baza”, crede psihologul Aurora Liiceanu. Romanii nu sunt obisnuiti cu ritmul alert de munca: „In comunism, se muncea cate putin, sa treaca luna, sa-si ia banii. Nu se punea prea tare accentul pe norma zilnica”.

In multinationale, lucrurile sunt simple: nu faci fata, esti inlocuit. Oricand, multinationala va gasi un alt membru pentru „marea familie”. „Fara indoiala, cei care rezista ajung dependenti de ritmul nebun de la birou”, puncteaza Liiceanu.

„Nu da bine sa plec inaintea sefului”

Orele de lucru peste program - care, in Romania, nu se prea platesc -, sunt o constanta a muncii in slujba corporatiilor. In majoritatea companiilor private din piata romaneasca, mai ales dupa intrarea in Uniunea Europeana, a crescut interesul pentru competitivitate, pentru eficienta, spun specialistii din piata muncii.

„E firesc ca intr-o economie de piata, capitalista, companiile sa-si doreasca sa obtina mai mult profit cu cat mai putine resurse”, arata Madalina Didea. Ea spune ca nu a auzit pana acum de vreo companie care, la nivel de politica, sa indemne angajatii sau sa-i oblige sa stea peste program.

„Am auzit insa de multe ori cliseul „nu da bine sa plec inaintea sefului””. „Cred ca e in regula sa stam la birou peste program pentru a indeplini deadline-urile, in masura in care acest lucru ni l-am asumat”, adauga Didea.

Suntem avizi de afirmare Stai pana la ora 22.00-23.00 la birou pentru ca vrei sa iesi in fata, vrei o pozitie mai inalta, o marire de salariu. „Cred ca romanii sunt avizi de afirmare. Vorbim insa si de nivelul de trai. Sa ai un salariu de cateva mii de euro e o performanta care cere sacrificii”, puncteaza Alina Ionascu.

In marile companii trebuie sa faci exact ce ti se impune: muncesti mult, ai si satisfactii, dar si neplaceri. Cand faci parte din sistem trebuie sa functionezi orice ar fi: sunt oameni care conteaza pe tine sa-ti faci treaba, mereu la timp.

„Romanilor le place sa aiba salarii mari si nu stiu sa se opreasca. Unii rezista, altii, nu”, crede Ionascu. „Rezistenta fizica trebuie completata cu una psihologica”, considera Liiceanu. „Cred ca cei care lucreaza in multinationale stiu foarte bine ce fac. E alegerea lor sa-si sacrifice viata personala in favoarea carierei”, puncteaza Liiceanu.

OPINIA SPECIALISTULUI

Trebuie sa poti rupe pactul cu diavolul Fara indoiala, un serviciu in multinationala iti pune in pericol viata de familie. Este riscul pe care si-l asuma cei care lucreaza intr-o corporatie.

Odata intrat intr-un astfel de sistem, uiti sa traiesti, uiti de parinti, sotie, copil. Nu-ti dai seama cand e primavara, vara, iarna, succesele familiei sunt umbrite de reusitele la locul de munca.

Totul se rezuma la job, la promovare, la un salariu mai mare. Odata ce ai facut pact cu diavolul, e foarte dificil sa spui „Gata, am plecat!” si sa revii la o viata normala, care inseamna si altceva decat traseul „birou-pat”.

Psihologul Aurora Liiceanu spune ca merita sa-ti dai viata personala pentru o cariera de succes, insa numai pe o durata limitata de timp. „Partea proasta e atunci cand trebuie sa renunti.

Si putini sunt oamenii care reusesc sa o faca. S-ar putea sa fii mult prea tare conditionat de bani, de statut, de functie, ca sa poti reveni la viata de dinainte de multinationala”, arata Liiceanu. Salariile foarte mari castigate de corporatisti conditioneaza un anumit statut social.

Acesti oameni, corporatistii, depind de un standard de viata foarte ridicat. „Este ca atunci cand, invatat cu sofer, nu mai poti merge cu autobuzul”, explica Aurora Liiceanu.

Cat de departe merge lupta pentru cariera? Depinde de puterea fizica si de taria psihologica a fiecaruia. In primul rand, de constientizarea faptului ca viata inseamna mai mult decat un salariu de cateva mii de euro, o casa mobilata de cinci stele si masina noua. E pacat sa ne traim viata conditionati doar de bani.

„Oamenii cauta frumusetea vietii in marile reusite, fara a acorda importanta gesturilor mici, care fac cursul vietii. Viata are si ceva care trebuie trait: munca e foarte buna, insa ideile despre munca si activitate trebuie reconsiderate”, considera psihologul.

ANALIZA "CAPITAL"

Firmele de top folosesc resursele umane la maximum

In competitia pentru profit, reteta celor patru mari companii de audit si consultanta (Ernst&Young, PricewaterhouseCoopers, KPMG, Deloitte) este simpla: costuri cu personalul cat mai reduse, proiecte cat mai multe, potrivit editiei de astazi a revistei „Capital”.

Aceasta atitudine este bine-cunoscuta de firmele de recrutare: „Exista o tendinta a multinationalelor de a folosi resursele umane, in goana dupa profit, la un nivel pe care nu si l-ar permite pe pietele occidentale”, potrivit lui Valentin Tuca, partener la compania de recrutare K.M. Trust&Partners, citat de „Capital”.

Cele patru firme au rate mari de fluctuatie a personalului: intreaga echipa de consultanti de la Deloitte a plecat la KPMG, iar E&Y si PwC pierd oameni in fiecare an, inclusiv seniori si manageri care pleaca sa lucreze ca sefi de departamente financiare si de contabilitate in industrie. Site-urile celor patru firme sunt pline de „locuri vacante”, inclusiv pentru pozitii inalte.

Sclavii clientilor

Companiile nu cresc insa dimensiunea echipelor pentru a nu-si majora costurile cu personalul. Mai mult, „cei patru” accepta si contracte mici de audit, de numai 5.000 de euro, pentru ca „nimic nu se refuza”. De exemplu, un auditor manager este platit cu 17 euro/ora, in timp ce firma taxeaza clientul cu 170 euro/ora.

Adica de zece ori mai putin sau de sase ori daca se ia in calcul si perioada in care acesta este platit, desi nu lucreaza. In momentul in care partenerii (cei din varful ierarhiei functiilor din aceste companii) sunt platiti in functie de cresterea afacerii si de rezultatele obtinute pe termen scurt, presiunea pe care ei o exercita asupra subalternilor nu este usor de suportat.

Diferentele de venit intre un junior (450-550 euro), un manager (2.000-2.700 euro) si un partener (peste 10.000-15.000 euro) sunt relevante. Aceasta ascensiune este vizata de toti tinerii care intra intr-o astfel de companie, fara a lua in calcul si pretul pe care il platesc pentru asta. (Catalin Balan)

OMAGIU

Flori si lumanari pentru Raluca Stroescu, in fata companiei Oamenii au depus ieri flori si au aprins lumanari la sediul companiei pentru care a lucrat Raluca Stroescu, manager de audit, pana in ultima zi din viata. In semn de omagiu, la sediul Ernst&Young au venit tineri si batrani, socati de povestea tinerei de 32 de ani care a murit de prea multa munca.

„Am venit din respect pentru ea si in semn de protest fata de sclavia de tip modern”, a spus Dumitru Litra, 32 de ani. El spera ca acest caz „sa trezeasca” multi tineri aflati in situatii similare cu Raluca. Florin, 29 de ani, a trecut sa depuna o floare inainte de a pleca sa petreaca ziua de 1 Mai: „Sunt nemultumit totusi. Raluca merita mai multe flori”. (Catalin Balan)

MARTURII ON-LINE

Autoportret de corporatist

Mihai Morar, de la Radio 21, a schitat pe blogul personal „Portretul corporatistului la tinerete”. Nu singur, ci ajutat de peste 150 de oameni, care au intrat pe http://morar.hotnews. ro si au postat cuvinte despre experienta proprie intr-o multinationala. Iata cateva fraze dintre postari:

> „Zece ani e masura noastra. Daca privesti in urma vezi momentele-cheie: 1. prima suta de dolari/luna, prima casatorie; 2. primii cinci sute, primul copil; 3. prima mie, primul divort; 4. primele trei mii, prima amanta”.

> „Imi place la mall. Pentru ca e singurul loc care nu e inchis la 9.00 seara, cand ies de la birou. Ma duc si ma plimb o ora, ca un idiot, ca sa mai vad si eu niste oameni”.

> „Am pornit de jos si am tot urcat. Au fost ani intregi cand am muncit si 16 ore pe zi. Au trecut zece ani si mi-am facut singura mai intai o garsoniera, apoi un apartament cu trei camere, dar simt ca am pierdut viata de familie”.

> „E ora 6.00 dimineata si inca nu am terminat de scris (...), ma apuca frisoanele de la cata cafea am baut. Prietenul meu doarme de mult, iar eu ma uit prin peretele de sticla al supercompaniei si ma gandesc el cum poate sa reziste sa ma astepte in fiecare seara si eu sa vin la 2-3 dimineata. Imi vine sa ma duc sa traiesc in salbaticie. E cumplit. Imi merit soarta”.

> „Acum noua ani am avut putin timp liber si am constatat ca sotia divortase de mine, iar fiica devenise o domnisoara care locuia cu bunicii”.

> „Am ochii carpiti dimineata, ma spal, ma-mbrac s-o iau la goana, promitandu-mi o seara de sex (...). Acasa la 22.00, un dus, mananci, TV pornit, laptop pe genunchi, injuri netu’. Urli la copil, la sot, adormi in fund cu laptopu’ in brate tarziu, dupa 1.00 noaptea. A doua zi (...) ma-mbrac, promitandu-mi o seara de sex. O sa vad eu cu cine, parca zicea aseara ca-si baga picioarele in ea de viata”.

> „Sunt in picioare de opt zile. Nevasta-mea, gravida, s-a apucat de sudoku. N-am mai facut dragoste de sase saptamani si stiu ca le numara. Imi aduc aminte ca imi doream un singur lucru: sa nu ajung ca seful meu, care si-a vazut copilul crescand in somn”.