La una dintre întîlnirile cu scriitorii germani i-a atras atenția o cuconiţă care intervenea cînd ți-era lumea mai dragă cu o întrebare agasantă: Connaissez – vous Günter Grass?

Atît de tare i-a pisat tipa cu această provocare încît – zicea hîtru Marin Preda – deşi după atîta publicitate, i se urîse de Günter Grass, la întoarcerea acasă, scos din sărite, s-a apucat să-l citească pe scriitorul german, autorul Tobei de tinichea. Tableta a fost scrisă de Marin Preda pe vremea socialismului real. Şi pe vremea aia, ca şi pe vremea lui Carol I, ca şi pe vremea lui Ştefan cel Mare, ba chiar ca şi pe vremea lui Burebista, se punea problema, pe aceste meleaguri, a slabei cunoaşteri peste hotare a scriitorilor români, a geniilor noastre şi, evident, chiar a Poporului român. Dînd drept exemplu pisălogeala de ciocan pneumatic a tipei, Marin Preda sugera că de o asemenea publicitate ar trebui să beneficieze peste hotare scriitorii români şi românii în general. Marin Preda a murit demult, în 1980. A murit şi comunismul, în 1989, ca pe mormîntul lui să bea și să danseze capitalismul.

Cunoaşterea României în lume e la fel de slabă ca şi pe vremea cînd Marin Preda se apuca să citească Günter Grass în minte cu întrebarea provocatoare: Connaissez – vous Günter Grass?

Fără a îmbrăţişa proporţiile de pisare la cap ale tipei lui Marin Preda, Dacă am fost la Münster? m-a întrebat, în vară, cînd mă aflam la Aachen, în Germania, Octavian Mitu, în conversaţiile telefonice avute cu mine.
Octavian Mitu e în America cu familie cu tot.
Cu toate acestea, trăieşte viaţa socialpolitică din România mult mai intens, mult mai pătimaş decît mine, care locuiesc în România.
Aşa se explică telefoanele pe care mi le dă. Acum, în decembrie 2017, aflînd că sînt la Dusseldorf, a reluat pisarea la cap: Aţi fost la Münster?
N-aţi fost?
Nu se poate.
Trebuie să mergeţi neapărat la Münster. E cel mai frumos oraş din Germania.

Ce-a făcut Marin Preda după ce tipa l-a amețit cu întrebarea dacă-l cunoaște pe Günter Grass. S-a apucat să-l citească!
Ce puteam face eu după atîta pisălogeală pe tema mersului la Münster?
Nimic altceva decît să mă urc în tren, să călătoresc o oră şi un sfert şi să ajung, în fine, la Münster.
Cum îi stă bine unui intelectual, înainte de a mă pune în mişcare, am citit cîte ceva despre Münster.
Am aflat, printre altele, trei lucruri:

– Că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la Münster a fost unul dintre centrele Abwerului, însărcinat cu supravegherea informativă a Europei de Vest.
– Că Münsterul e considerat Capitala bicicletei în Germania.

– Că Theodor Heuss, primul preşedinte al RFG, ar fi zis: „Cînd mă găseam într-un oraş din Germania spuneam totdeauna că e al doilea oraş frumos din Germania. Fie la Bamberg, fie la Bremen, eu puneam întrebarea: Care este, totuşi, cel mai frumos oraş din Germania? Şi răspundeam totdeauna la fel: Münster.”
– Că un dicton faimos la Münster e acesta: Cînd nu plouă, bat clopotele.

Şi dacă şi plouă şi bat clopotele, atunci e duminică.
Primele două adevăruri le-am păstrat pentru a da sare şi piper acestui reportaj. Al treilea m-a întărit în hotărîrea de a ajunge, în fine, la Münster. Iar al patrulea, m-a făcut să-mi iau umbrela.
Cum n-am vizitat toate oraşele din Germania, ca Theodor Heuss, nu pot spune în deplină cunoştinţă de cauză că Münster e cel mai frumos oraş din Germania. Pot spune însă că e frumos.
Cît despre adevărul dictonului, el s-a împlinit pe jumătate: Băteau clopotele, dar nu ploua. Mai ales de Crăciun, la Münster e o încîntare să mergi pe strada principală, Corso al orașului, care e Prinzipalmarkt.

La mijlocul secolului al XIV-lea, cînd Münster făcea comerţ intens cu Liga hanseatică, negustorii şi-au ridicat de o parte şi de alta a Prinzipalmarkt case cu faţada în formă de triunghi şi arcade. Sub arcade erau expuse mărfurile, depozitarea lor era la parter, iar la etaj se aflau camerele negustorului. Azi, arcadele sînt alveole din care poţi privi vitrinele bogate şi luxoase ale magazinelor.
Rezultat al unor construcţii care se întind pe cinci secole, casele de pe Corso al Münsterului sînt piese inestimabile ale Moştenirii culturale a Germaniei şi a Europei.
Cel mai cunoscut monument al Münsterului e clădirea primăriei Rathaus. Un argument pentru această afirmaţie e arhitectura sa de gotică civilă, una dintre cele mai frumoase din Europa. Un alt argument trimite la sala de consiliu, construită în 1320. Aici, în sala de Consiliu s-a semnat, la 24 octombrie 1648, unul dintre cele mai importante tratate de pace din istoria Europei: Tratatul Păcii de la Westfalia.

Prin el s-a pus capăt Războiului de 30 de ani, izbucnit o dată cu aruncarea pe fereastra Castelului din Praga, de către nobilii catolici boemieni, a doi reprezentanți ai Împăratului și a notarului acestora, întîmplare rămasă în istorie sub denumirea de Defenestrarea de la Praga. Numită azi Sala Păcii (Friedenssaal), sala în care s-a semnat Tratatul e unul dintre cele mai importante obiective istorice din Germania şi din Europa. Istoricii justifică importanţa Tratatului din 1648 prin faptul că e un unul rar întîlnit în Istoria Europei, un Tratat rezultat din negocieri (5 ani) între părţi epuizate de Război şi nu unul impus de o parte – învingătoarea – celeilalte părţi – învinsa.

Am trecut în revistă aceste obiective care dau unicitate Münsterului nu numai pentru a depune mărturie că, în fine, am fost la Münster, dar şi pentru a semnala un adevăr mai puţin ştiut de cei care se plimbă prin oraş, intră în Catedrală sau fac un popas în Sala Păcii: Tot ceea ce se vede acum în Münster şi încîntă ca frumusețe, dar și ca valoare istorică, nu sînt lucrurile de odinioară. 
Sînt reconstituiri pînă la cel mai mic amănunt ale obiectivelor istorice de odinioară. Explicaţia acestei realităţi trimite la ceea ce am considerat şi consider, riscînd să supăr pe mulţi, barbaria bombardamentelor anglo-americane năpustite asupra oraşelor germane la finele lui 1944 şi începutul lui 1945. 

Miile de tone de bombe, aruncate asupra oraşelor germane cu scopul declarat de a prăbuşi moralul nemţesc, au făcut nu numai pagube omeneşti, pagube materiale, dar şi, dacă nu mai ales, pagube inestimabile în domeniul patrimoniului cultural nu numai al Germaniei, dar şi al Europei.
Îi spun barbarie şi pentru că nemţii n-au aruncat nici o bombă asupra Americii. Germania n-a invadat America. Pe ruşi dacă ar fi făcut asta, i-aş fi înţeles.
Pe americani, nu.
Chiar şi în cazul Japoniei, nu putem vorbi de bombardarea sau invadarea Americii. Nicio casă din America n-a fost distrusă de vreun bombardament.
Niciun monument istoric n-a fost atins. În Germania, în schimb, a fost făcut praf patrimoniul cultural, Trecutul acestei nații.
În cazul Münster, cel puţin, putem vorbi de o Apocalipsă a moştenirii culturale.

De la Catedrala Sfîntul Pavel pînă la Sala în care s-a semnat Tratatul de la Westfalia, totul a fost distrus de bombardamentele din 1944 și 1945. Cel din 24 octombrie 1944 a pus la pămînt monumentul excepțional care era Primăria, cu Sala Păcii cu tot. Un altul, cel din 25 martie 1945, a fost dus cu 112 bombardiere. După cucerirea orașului ofițerul american Reg Davis a găsit într-un adăpost o hîrtie pe care cineva notase următoarele: „Azi, un atac aerian de la 10 și 6 minute la 10 și 22 de minute. 1800 de bombe explozive și mai mult de 150 000 de bombe incendiare au căzut. Ceea ce mai rămăsese din oraș după atîtea bombardamente a fost distrus.”

Un ofițer american participant la acest atac își amintește: „Ca la exercițiu: în 16 minute s-au văzut explodate 441 tone de bombe. Pe hartă, puteți pune o cruce pe Munster.”
Da, dar se punea o cruce nu pe un oraș oarecare, ci pe un oraș muzeu în aer liber, pe un oraș care păstrase pentru omenire, nu doar pentru el însuși, moștenirea caselor de negustori de pe Prinzipalmarkt, a sălii în care se semnase Pacea de la Westfalia, a Primăriei, unul dintre cele mai frumoase construcții de arhitectură gotică civilă din Europa, a catedralei Sfîntul Pavel. După Război, într-un efort de care doar nemții sînt în stare, centrul a fost refăcut aproape identic cu cel dinainte de bombardament.
emţi sînt însă nemţi!

După Război, învinşi, umiliţi, împărţiţi, vîrîţi în bănci de americani ca să înveţe democraţia, înfometați, s-au apucat de reconstruit.
Prioritatea a fost acordată infrastructurii: Şcoli, case, spitale, şosele.
În 1950 însă, au trecut la refacerea monumentelor istorice.
Prinzipalmarkt a fost reconstruită astfel ca să arate la fel cum arăta de secole înainte de bombardament. Primăria a fost distrusă în bombardamentul din 28 octombrie 1944. La finele Războiului nu era nici un plan pentru refacerea Primăriei. Primăria n-avea bani pentru aşa ceva, în condiţiile atîtor lucruri de refăcut. În 1950 însă, Asociaţia comercianţilor din Oraş a lansat iniţiativa de a reconstrui Primăria fără nici un ban de la buget, dar în forma ei de odinionară.

S-a format un Comitet însărcinat cu supravegherea respectării stricte a adevărului istoric, alcătuit din arhitecţi, istorici ai artei, personalităţi ale Münsterului.
Piatra de temelie s-a pus în 9 iulie 1950. Donaţiile au început să curgă nu numai din oraş, dar şi din toată Westfalia.
Pe 30 octombrie 1958, clădirea a fost inaugurată ca sediu al Primăriei din Münster în varianta sa de acum cîteva secole. Nu-i aşa că o altă naţie (a noastră, de exemplu) nu şi-ar fi bătut capul cu reconstituirea caselor de pe Prinzpalmarkt, a Primăriei, a Catedralei Sfîntul Pavel?

În definitiv, n-ar fi fost mult mai uşor, mult mai comod și mult mai ieftin, să ridice în Centrul Münsterului nişte blocuri? Nemţilor nici nu le-a trecut prin cap asta. Că de aia sînt nemţi şi nu români!

Te-ar putea interesa și: