Germania a preluat conducerea. Mottoul este: a întări Europa. Dar parcursul lui Merkel şi politica sa de până acum suscită îndoieli. Zilele trecute se putea citi o ştire uimitoare: guvernul conservator şi opoziţia de stânga din Grecia se bucură împreună pentru o Europă sub conducere germană. Au încredere că Angela Merkel, cancelarul federal german, va putea scoate din criza corona o Uniune Europeană mai puternică.

În caz că îşi mai aduce aminte cineva: Angela Merkel este politicianul care răspundea pentru dictatele de austeritate faţă de Grecia – şi care s-a confruntat din cauza aceasta nu doar cu un protest justificat, ci şi cu o furie care a ajuns să se manifeste prin jigniri personale. Este politicianul care deşi vorbea de “solidaritate”, nu a înţeles prin Europa niciodată altceva decât o formă a unei competitivităţi naţionale care consta, înainte de toate, într-o concurenţă acerbă decisivă a statelor faţă de nişte părţi din piaţa bunurilor pentru export – iar în caz de incertitudine putea fi cumpărată prin economiile operate în bugetul social, de sănătate şi de educaţie.Este de asemenea şi politicianul care deşi nu a închis graniţele în faţa refugiaţilor într-un moment decisiv, a fost cea care atât anterior, cât şi ulterior s-a debarasat de responsabilitatea faţă de migranţii femei şi bărbaţi din statele de la marginea UE, cum era Grecia, scrie Frankfurter Rundshau.

Şi, este şi politicianul care a făcut relativ puţin pentru un rol independent al Europei în lume, deoarece chiar şi după alegerea lui Donald Trump tot mai credea în sustenabilitatea parteneriatului transatlantic şi s-a lansat în cadrul NATO într-o majorare astronomică a cheltuielilor militare. Ceea ce nu a avut darul de a facilita eforturile de a menţine cu statul vecin dificil din Europa, Rusia, cel puţin un contact minim la nivelul discuţiilor.

Deci, în perioada de apus a funcţiei sale de cancelar, Angela Merkel va deveni încă o dată în mod oficial figura de lider european şi internaţional: Germania nu preia doar preşedinţia Consiliului UE, ci şi a Consiliului de securitate al ONU. Şi cu toate că schiţa acestui bilanţ nu este nicidecum atât de strălucitoare ca reputaţia sa de europeană şi de femeie de stat mondială, este considerată din nou o purtătoare de speranţă. Nu doar în Grecia.

Fapt explicabil. În timp ce testosteronul pare să fi devenit în multe state din ce în ce mai mult cel mai important mijloc de dospit al conducerii politice, atitudinea calmă şi raţională a lui Merkel este cu atât mai plăcută. Nu mai trebuie să fii atent căror obiective mai mult sau mai puţin folositoare raţionalităţii serveşte de fapt prin acţiunile sale. În plus, Germania trece până acum mai bine prin criza coronavirusului decât alţii, iar faptul că şi în Grecia s-a schimbat atmosfera îşi are motivele sale: Berlinul recurge pentru prima oară la credite comunitare UE în procesul de combatere a pandemiei.

Deci, marea coaliţie “vrea să facă Europa mai puternică”, şi anume “împreună”. Punctele-problemă constau – pe lângă uriaşul proiect de revenire economică după coronavirus – în politica climatică, digitalizarea şi “rolul Europei în lume”.

Este vorba de un număr mare de probleme şi nicidecum nu este totul dacă e să ne gândim doar la brexit şi la politica economiei agricole care are nevoie de o reformare radicală. Deci dacă peste o jumătate de an nu se vor observa peste tot rezultate clare, nu ar fi din cauza preşedinţiei germane a Consiliului UE. Problema centrală nu este deloc dacă lucrurile au fost soluţionate deja definitiv sau au fost “doar” demarate. Decisiv este în ce direcţie anume.

Datorită acestei perspective prognoza deja nu se arată deosebit de pozitivă. În privinţa climei Germania insistă mereu asupra presupusei contradicţii dintre reînnoire ecologică şi bunăstare economică. La digitalizare se află, în comparaţie cu marile economii naţionale, oricum în zona de mijloc. Abordarea solidarităţii economice şi a politicii financiare – credite comune din cauza coronavirusului – este prezentată aproape zilnic de către Merkel drept o excepţie şi nu ca un început al unei uniuni economice şi sociale. Iar în problema refugiaţilor aparent nu se va schimba nimic în principiul inuman al izolării şi descurajării – pentru că niciun guvern UE nu vrea acest lucru, de asemenea nici cel al Angelei Merkel.

Şi rolul în lume? Scriitorul Gert Heidenreich a identificat “un adevăr amar”: “Europa nu are aliaţi. Nu se poate alia decât doar cu ea însăşi. Şi tocmai aici se află tăria sa, sau ar putea fi, dacă identificăm clipa istorică şi profităm de ea”. A sosit timpul ”pentru o Europă stabilă a statelor federale – deci pentru ceea ce vor să împiedice Trump, ca şi Putin”. “Un dialog critic cu SUA ar putea constitui atunci o alternativă realistă. În schimb, Uniunea constituie – cel puţin până la o schimbare fundamentală a politicii americane – o iluzie pierdută”.

Germania şi Europa sunt foarte departe de a se supune acestei constatări. Iar situaţia nici nu se va schimba în următoarele şase luni – din păcate.