Presa franceză de specialitate o critică dur pe Angela Gheorghiu, susţinând că a "eşuat profesional" sau că a avut o prestaţie de "circ".
"Eşuată profesional pe terenuri definite drept obscure, de când nu mai e în tandreţuri cu Placido Domingo şi nici măritată cu Roberto Alagna, soprana Angela Gheorghiu s-a prezentat la Théâtre des Champs-Elysées din Paris cu un recital penibil, după cum comentează presa franceză. Inutilă comedia cu parada modei prin care a încercat să suplinească adevărata artă, schimbând trei rochii pe parcursul serii, şi aruncând priviri languroase spre publicul care aştepta cu totul altceva.
Dacă pe planul liric lucrurile stau astfel, La Fontaine pare, totuşi, s-o fi inspirat pe soprană: On a toujours besoin d’un plus petit que soi, zice morala unei celebre fabule a marelui scriitor: ai întotdeauna nevoie de unul mai mic decât tine.
Şi uite-aşa, Angela Gheorghiu l-a luat să cânte împreună cu ea pe tenorul Marius Vlad Budoiu (cel cu scandalul de la Opera din Cluj, dat afară încă de la repetiţii la Teatro Massimo din Palermo ca nefiind la nivelul rolului). Numele oribilului tenor, Marius Vlad Budoiu, carismatic ca o andivă, care a masacrat pur şi simplu muzica, trebuie uitat imediat, comentează cu disperare France Musique, menţionând sarcastic descoperirea deosebit de interesantă că o arie din Lohengrin (cântată de Budoiu) poate să nu fie cu nimic mai prejos de cele mai teribile torturi, ca acelea la care mediocrul acolit al sopranei a supus publicul de la Théâtre des Champs-Elysées", scrie presa franceză, citatî de ziaristionline.ro.
De asemenea, jurnalistul François Lesueur califică prestaţia sopranei drept "circ".
"Admiratorii săi au fost serviţi pentru ce-au plătit: trei rochii – deşi una, elegantă, ar fi fost de ajuns, trei coafuri ajustate cu tot felul de meşe, în timp ce artistele obişnuiesc să se prezinte cu aceeaşi pieptănătură de-a lungul întregului concert, totul însoţit de ocheade şi de pauze afectate, pe care speram să nu le mai vedem niciodată pe vreo scenă. Programul, aseptizat la maximum, nu risca să obosească starul seratei: fiecare arie şi fiecare duet au fost alese ca nu cumva să şifoneze nici legendarul legato nici timbrul mătăsos: soprana privilegiază la ora actuală vocalele, preferând să şteargă din cânt orice efort de dicţie. De abia pronunţate, cuvintele se înlănţuie unele cu altele pentru a compune o ghirlandă fără sfârşit, încheiată de obicei cu un interminabil pianissimo. Dar unde sunt lacrimile, durerile, angoasele şi pasiunile care animă eroinele din opere? Mai mult ca sigur nu aici, unde totul e lânos, lăbărţat, fără sare, fără viaţă şi prin urmare cu totul artificial.
Desdemona se roagă de parcă ar fi în extaz în faţa vitrinei unui magazin de lux, la Wally dă impresia de-a regreta că şi-a pus încălţări Louboutin în loc de tenişi, mai adaptaţi la munte. Adriana se sclifoseşte ca Lauretta în “Babbino caro” (cântat ca bis!), în timp ce Mimi prevede deja să nu se fandosească şi să treacă la fapte cu bunul Rodolfo la întoarcerea de la cafeneaua Momus, umblând la agăţat ca Suzel (din L’amico Fritz ), şi fără urmă de inocenţă… Nu căutaţi vreo caracterizare, vreun profil dramatic sau vreo intensitate în aceste apariţii lipsite de cea mai mică pătrundere a personajelor, unde hedonismul muzical nu e altceva decât o amăgeală, atât e de grosolan.
Pentru a străluci şi mai mult în acest univers sterilizat, Angela Gheorghiu n-a găsit nimic mai potrivit ca s-o pună pe ea în valoare decât să aducă alături de ea un obscur tenor român numit Marius Vlad Budoiu, care pe deasupra mai e şi afon. Adevărată caricatură, un fel de marionetă ieşită de-a dreptul din Muppets Show, tenorul cu voce urâtă şi derapantă se scremea să dea replica – rău bineînţeles – şi ne martiriza urechile în Canio, Otello şi Lohengrin, cum nu se poate mai prost dirijat, de Tiberiu Soare, la pupitrul orchestrei Deutsche Staatsphilharmonie Rheinland-Pfalz", consideră jurnalistul francez.
Recomandările noastre
