Este posibil ca doctoriţa Silvia Baciu să nu fi avut porniri conştient rasiste când s-a referit la colegii asiatici cu apelativul „urangutani” - lucru care i-a adus suspendarea din postul pe care-l deţinea într-un spital britanic.
Dar, fiindcă dna dr. Baciu vine din România, e aproape imposibil ca astfel de convingeri să nu fi existat măcar la nivel subconştient. Iar asta dă dimensiunile unui cancer de mentalitate pe care nu-l conştientizăm încă.
Orice discuţie legată de rasism şi atitudinile faţă de noţiunea de rasă în România sau în Vest impune menţiunea că societăţile occidentale au ajuns, într-adevăr, să fie hipersensibilizate. Curentul de aşa-numită corectitudine politică a dus la o anumită emasculare a gândirii critice şi la dispariţia discernământului în abordarea problemelor de rasă. Aşa s-a ajuns ca orice umbră de critică adusă cetăţenilor de culoare să ia dimensiuni rasiste. Aşa s-a ajuns ca unele persoane de culoare să se creadă îndreptăţite să beneficieze de oportunităţi pe care, în realitate, nu le merită.
În România, aceste fapte sunt însă prea des utilizate pentru a justifica atitudini indubitabil rasiste. Episoade nereprezentative, cum ar fi impoliteţea unui vânzător negru într-o cafenea din Los Angeles sau impertinenţa unui şofer de taxi algerian în Paris, sunt extrapolate întru justificarea atitudinii faţă de negrii din întreaga lume. Reportaje despre mizeria din Bangladesh sau Sri Lanka fac prea des baza opiniilor că toţi oamenii „tuciurii” sunt în vreun fel programaţi pentru o viaţă de cocină. Atitudinea faţă de ţigani este atât de cimentată în prejudecăţi, încât aproape că nici nu mai trebuie discutată în acest context.
Bineînţeles că rasism, prejudecăţi şi generalizări există pretutindeni. Lipsa de educaţie şi expunere la experienţe diferite de cele cu care am crescut fac adesea fundaţia fricii de diferit şi nou, care stă de cele mai multe ori la baza rasismului.
Tragismul episodului din Marea Britanie, în care este implicată dna dr. Baciu, este că implică o persoană care nu numai că este foarte educată, dar are o profesie ale cărei principii fundamentale ar trebui să excludă din start orice noţiune a rasismului. Prin angajamentul de a tămădui, medicina ar trebui să nu lase loc de atitudini alimentate de ură, ca rasismul. Este cu atât mai trist cu cât aceleaşi atitudini pot fi întâlnite în rândul altor oameni cu pretenţii - şcoliţi, umblaţi şi citiţi. Am întâlnit manageri, jurnalişti profesori şi chiar preoţi capabili să explice de ce este OK să le spunem negrilor „ciori” sau arabilor „ţigani”. Într-o malignă manifestare a inteligenţei lor, aceşti oameni asamblau argumente aparent logice pentru a-şi justifica prejudecăţile.
Existenţa acestui rasism cu diplomă, în acele segmente ale societăţii pe care le sperăm populate de elite, ar trebui să ne dea de gândit. Asta cu atât mai mult cu cât în mai puţin de o lună celebrăm Sărbătorile de Paşte. Atunci ne va plăcea indecent de mult să afirmăm legătura întregului neam cu divinitatea - o vom face făţarnic, indecent şi soios, ca în fiecare an. Atunci vom uita sau vom ignora atât de multele motive pentru care simplul gând al acelei legături ar trebui să ne ruşineze prin impertinenţa sa.
Recomandările noastre
