Cadrul I: româneşte, istoria se scrie aşa: la începutul lunii noiembrie, anul 2008, 67 de persoane dintre cele care l-au bătut, urmărit, iradiat, închis în ospicii, torturat pe Vasile Paraschiv au scăpat de o posibilă pedeapsă pe baza unui NUP dat de procurorul Iuliu Molcuţ.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, care l-a susţinut pe Paraschiv în eforturile lui din ultimii ani de a-i identifica pe cei care l-au umilit, oameni reali, care într-o lume normală ar fi fost mai mult ştampilaţi drept „criminali“, a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o plângere împotriva procurorului Molcuţ.
Şi totuşi, pe 25 noiembrie, disidentul Vasile Paraschiv, pionier al luptei pentru sindicate libere, a fost decorat de preşedintele României cu distincţia Steaua României în grad de Cavaler pentru „înalta ţinută morală şi patriotismul de care a dat dovadă“.
Unul dintre cei care au făcut un apel pentru acest gest compensatoriu, Sorin Ilieşiu, vicepreşedintele Alianţei Civice, spunea cu treisprezece zile înainte de decorare: „Vasile Paraschiv nu a primit niciodată nicio distincţie din partea unei instituţii şi asta chiar dacă este cel mai curajos luptător anticomunist român. Am trimis propunerea noastră Preşedinţiei României, cu speranţa ca va fi aprobată“. Propunerea a fost aprobată şi rezumă practic ultimii douăzeci de ani de istorie românească.
Cea mai înaltă autoritate a statului îl decorează pe un disident, şi asta ar trebui să fie de-ajuns. Nu e. Pentru că „justiţia“ îi face scăpaţi pe torţionari dovediţi. Aşa s-a făcut totul: cu o tuşă de normalitate care ar trebui să acopere mizeria. L-am vizitat anul acesta, în februarie, pe Vasile Paraschiv în apartamentul lui din Ploieşti. Trăieşte modest dintr-o pensie ridicolă, de cinci-şase ori mai mică decât primesc mulţi dintre criminalii fostului regim. A rămas un justiţiar şi la 80 de ani. Voia dreptate, nu răzbunare. A primit în schimb o decoraţie care face tot atât de mult cât condamnarea comunismului fără vinovaţi. La 19 ani de la o revoluţie mimată, într-o democraţie simpatică şi gravă, nu plăteşte nimeni pentru ce a îndurat acest om fiindcă a crezut în libertate.
Cadrul II: în această săptămână tumultuoasă a unei campanii electorale hilare, am realizat pentru site-ul EVZ un serial despre partidele de apartament şi cum ar vrea ele să se mute în Casa Poporului. În primul episod, am scris despre o formaţiune marginală, întreţinută de idealurile lui Oprea Niţă, fost deţinut politic pentru culpa de a fi fost ţărănist, şi de banii lui Horia, fiul domnului, doctor în hipnoză emigrat în Elveţia. Am descris, cadru cu cadru, ce-am văzut în sediul minuscul al acestui partid naţional, democrat şi creştin: un peisaj amuzant şi trist, o dramă înecată în umor.
Horia Niţă ne-a trimis o replică acidă, acuzându-ne că am fost neserioşi sau poate chiar un fel de spioni. Ne-a ameninţat liric, citând din Coşbuc („Hristoşi să fiţi/Nici în mormânt nu veţi scăpa“). Ironia, câtă e (şi este destulă) în destinul acestor partide de buzunar, radicale şi sincere în convingerile lor, o dă însă realitatea. Noi doar o fotografiem. Atât putem.
Recomandările noastre
