ANDREI CRĂCIUN: „Nu vă e, mă, ruşine?!“

ANDREI CRĂCIUN: „Nu vă e, mă, ruşine?!“

ANDREI CRĂCIUN: "Înainte, tristeţea era rezervată şomerilor, fetelor bătrâne. Acum vin din urmă copiii cu părul ciufulit. Emo-kids."

O fată emo a sărit pe geam. Şi a murit. Pentru că a căzut în „kap“. Veştile proaste se dau acum prin sms, şi prin sms e mai uşor de scris cu „k“. Mai demult, K era un personaj din Kafka, pentru generaţia scurtelor mesaje scrise e doar simbolul simplităţii ignorante. Aş putea să scriu până la sfârşit tot textul cu prescurtări de mess, cu riscul ca doamnele de la corectură să mă convoace pentru o scurtă terapie gramaticală de şoc.

Şi, la sfârşit, să vă întreb dak asha vretzi sah arate lumea pst 20 d ani? N-are sens, pentru că lumea oricum arată aşa, iar un ziar românesc bagă deja emoticoane printre rânduri. Eu cred că asta e o idee rea. Dar îl cred şi pe Dostoievski, care scria că „omul, ca un bou, se obişnuieş te cu toate“. M-am obişnuit, chiar dacă nu-mi plac emoticoanele pentru că sunt ca jocul îngroşat al actorilor din telenovelele proaste. Nu-mi plac pentru că ţi se bagă în suflet, te trag de mânecă agresiv: dragă cititorule, acum trebuie să te bucuri 🙂 sau să te întristezi :(.

Înainte, tristeţea era rezervată şomerilor, curvelor, fetelor bătrâne, vieţaşilor, fotbaliştilor ratangii. Acum vin din urmă copiii cu părul ciufulit, machiaţi strident cu negru, cu urechile înfundate de muzică deprimantă, copiii care la 10-12 ani deja îşi revendică dreptul la deznădejde. Emo-kids.

Ne puteți urmări și pe Google News

Am auzit oameni care au toată dreptatea din lume să fie trişti indignându-se sincer: „Nu vă e, mă, ruşine?! Cum adică să nu mai poţi duce de la doar 12 ani? Viaţa e un lung şir de probleme, de nopţi cu gust de medicamente, de câteva cariere şi relaţii eşuate. Care sunt marile necazuri ale unor puşti care ar trebui să redescopere şotronul, nu prezervativul? N-au rate la bănci, orele târzii din noapte nu le sunt bântuite de fantoma de la Medgidia care ţine sute de mii de români naivi cu televizoarele date pe OTV (fiindcă nici nu ştiu ce-ar pierde), traficul nu le smulge înjurături grele dimineaţă de dimineaţă, chlamidiile ar trebuie să rămână visul urât al pericolelor sexuale viitoare. Vă bateţi joc de copilărie, mă, nenorociţilor!“. Şi atunci?

Psihologii ne spun savant că aceşti copii au mari probleme. Îi cred şi pe ei, dar mai ştiu că fiecare generaţie şi-a trăit drama şi psihozele. Emo nu sunt singurii.

În 1994, după ce Kurt Cobain şi-a tras un glonţ în cap, în lumea întreagă s-a dezlănţuit o epidemie de sinucideri. Şi nimeni nu dădea doi bani pe rockerii supravieţuitori, cu geci soioase şi cercei în urechi, care căutau nirvana într-o muzică gălăgioasă. Aşa cum generaţiile mai vechi n-au văzut la Woodstock decât nişte drogaţi cu flori în cosiţe, semi-nebuni, cărora le plăcea s-o facă în aer liber.

Emo-kids nu vestesc sfârşitul lumii. Copiii aceştia sunt doar oglinda societăţii care ne condamnă la singurătate, deşi putem să trimitem sms-uri, să ne vedem pe web-cam-uri, ca o consolare că nu mai putem fi de fapt împreună. N-am văzut în ultimii cinci ani nicio gaşcă de „pierde-vară“ spărgând sănătos geamurile unor moşi isterici de la parter (pe vremea copilăriei mele, toţi moşii isterici stăteau la parter). N-am văzut pentru că parcările goale de atunci s-au umplut cu maşini. Străine. Toate filmele bune ale ultimilor ani, toate cărţile premiate vorbesc despre acelaşi lucru: despre singurătate. Emokids nu sunt nici mai buni, nici mai răi, sunt doar mai singuri. Celălalt reper al lumii de azi e fericirea lălâie, surprinsă perfect de manelism. Aţi văzut vreun manelist trist?

Citiţi şi: „Andrada e fericită că a murit“, cred colegii ei