EVZ continuă seria fragmentelor publicate în exclusivitate, din memoriile teologului şi scriitorului Valeriu Anania, editate într-un tom masiv (696 de pagini) de Polirom şi clasate, la recentul Târg de Carte Gaudeamus, pe locul trei la vânzări.
Azi, noi amintiri din închisoarea politică, pe care Anania a făcut-o, în anii ’50, în temniţele comuniste.
Fragmentul următor dezvăluie absurditatea metodelor de tortură ale Securităţii comuniste, care acţiona ca un mecanism impersonal.
„Anchetatorii continuau să bată crunt şi eram încredinţat că aceasta fusese raţiunea readucerii mele la Securitate: să fiu torturat pentru 
atitudinea mea de la proces, pentru confruntarea cu Veniamina, pentru retractarea declaraţiei, pentru denunţarea publică a chinurilor sub care-mi fusese smulsă o mărturisire falsă. Dar nu mă tulbură nimeni cu nimic, nici în prima zi, nici în a doua şi nici multă vreme după aceea. Colegul meu de pat, Zamfir, a fost adus într-o seară zdrobit în bătaie. Lângă el, în mijlocul odăii, sergenţii au aruncat o sticlă cu spirt şi o pungă cu pudră de talc. L-am urcat pe pat. Omul era inconştient, gemea şi aiura, tot trupul îi era tremur. Toată noaptea i-am pus comprese cu spirt şi apă rece, schimbându-le la o jumătate de ceas. În câteva zile a prins a se vindeca. Îi ceruseră să declare că a primit un ajutor legionar de la nişte veri ai lui; învinuirea era neadevărată, omul rezistase cât putuse şi până la urmă, la limita puterilor, a iscălit o declaraţie de recunoaştere. După două sau trei săptămâni l-au chemat din nou la anchetă şi din nou a venit zdrobit în bătaie; anchetatorul pretindea că-i verificase prima declaraţie, o găsise neadevărată şi-l trimisese în camera de tortură pentru faptul de a fi... minţit! Zamfir îmi povestea printre sughiţuri şi nu se putea abţine să şi râdă, ca un nebun, de absurdul situaţiei: întâi mă bat ca să spun o minciună şi apoi mă bat pentru că am minţit!... Doamne, Doamne !...“
