Evenimentul Zilei > Sport > Amintirile fotbalistului Emeric Ienei
Amintirile fotbalistului Emeric Ienei

Amintirile fotbalistului Emeric Ienei

În anii ,60, performanțele la Steaua se obțineau și cu magiun servit la micul dejun, dar și cu înviorarea de dimineață, la care se ieșea în formație, ca la Armată.

Emeric Ienei (77 de ani) rămâne o pasăre rară – dacă nu chiar unicat în fotbalul românesc. Într-un mediu plin de controverse, de rivalităţi sau de parveniţi care trăiesc cu impresia că banii reprezintă totul, nea Imi, aşa cum îi spun apropiaţii, a reuşit performanţa de a nu se certa vreodată cu cineva! O diplomaţie venită din educaţie, dar şi din conştientizarea preformanţelor la nivel de antrenorat, fără egal încă printre tehnicienii noştri: Cupa Campionilor cucerită cu o echipă românească şi primul antrenor care a scos naţionala României din faza grupelor atât la un Mondial, cât şi la un European.

Tocmai datorită acestei diplomaţii exagerate, dar şi din cauza modestiei sale, e cam greu să iei interviuri fostului selecţioner. Ba se cenzurează, ba evită în ultimul moment să spună ceva rău despre cineva care poate chiar ar merita asta, ba te roagă „să nu scrii asta, e doar aşa, între noi”. Chiar şi aşa, vine de fiecare dată cu lucruri nespuse înainte.

„Am ajuns la Steaua după ce m-au luat direct de-acasă”

– EVZ: Domnule Ienei, v-ați cam retras bine de tot din fotbal

– Emeric Ienei: Ei, nici chiar aşa. Merg deseori la diferite emisiuni, ca invitat, şi la Bucureşti, şi la Oradea. Dar ca antrenor, da, sunt cam retras ca să zic aşa. Nu ascund că am mai avut oferte, dar nu pot să mă duc aşa, doar de dragul de a mă duce, într-un fotbal unde sunt atâţia patroni care nu urmăresc decât rezultatul imediat şi unde sunt destui neaveniţi. Adică oameni care pur şi simplu nu se pricep la fotbal

. – Toată lumea cunoaște performanțele dumneavoastră ca antrenor, dar despre jucătorul Emeric Ienei nu se știu chiar atât de multe.

– Am debutat la 16 ani şi jumătate la UTA, unde am jucat alături de Petchovski, Vaczi sa Serfozo, nume mari în fotbalul românesc. Doi ani mai târziu, după ce trecusem şi pe la echipa naţională de juniori, m-au chemat cei de la Steaua. Pe vremea aceea exista o înţelegere între Steaua şi Dinamo, în sensul că un an alegea Steaua ce fotbalişti voia să transfere, iar Dinamo îşi alegea doar sportivi din alte discipline şi nu se băga peste rivali, anul următor era invers. Numai că în anul acela nu ştiu cum s-a întâmplat să nu se înţeleagă, iar Dinamo m-ar fi vrut şi ea. Până la urmă am ajuns la Steaua pentru că au fost mai rapizi, în sensul că m-am trezit într-o dimineaţă, acasă, la Arad, cu un ofiţer la uşă, care mi-a spus doar „fă-ţi bagajele imediat, plecăm”. N-am mai întrebat unde, cum, m-am trezit încorporat la Craiova, unde am făcut două luni armată, iar după jurământ m-au adus în Bucureşti. Adevărul e că pe vremea aia ori alegeai o echipă studenţească, de unde să construiești un viitor, ori Steaua sau Dinamo, dacă voiai performanţă.

Încolonați doi câte doi, ca la Armată

– Cum era viața de fotbalist în anii ’60?

– Cantonamentele acelea lungi, sovietice, ha, ha! Iernile la Forban n-ai cum să le uiţi, cu alergările alea de anduranţă făcute fără cap. În fiecare zi kilometri de alergare, nu se gândea nimeni că te poţi da peste cap, asta era metodologia şi toţi o urmau.

– Dar cantonamentele înainte de meci?

– Alea erau la Săftica, într-o locaţie ceva mai sus de unde este acum baza celor de la Dinamo. Făcuseră cei la Armată special acest cantonament pentru echipa de fotbal. Intram cu trei, uneori patru zile înainte de meci. În afara celor două antrenamente zilnice era plictiseală mare. Rummy, lectură şi somn, despre televizor nici vorbă. Şi mai era şi înviorarea aia de dimineaţă! La 7 dimineaţa ne scotea Ilie Savu, antrenorul nostru, încolonaţi doi câte doi şi ne ţinea afară vreun sfert de oră – douăzeci de minute. Indiferent cât de frig era. Mai târziu, când am devenit antrenor, am scos aiureala asta! Deh, program de armată, ca şi la micul dejun, ţin minte că ni se servea magiun cu o cană de ceai. Sigur, într-o cantitate suficientă pentru un sportiv, dar meniul era strict de militar.

La dans cu Ceaușeasca

– Despre Nicolae Ceaușescu se spune că vizita des echipa de fotbal, atunci când era ministrul Apărării.

– Venea, dar nu chiar des, şi ne mai ţinea câte un discurs mobilizator. Mai mult stătea de vorbă cu noi la mesele pe care le dădea la Băneasa! Undeva în spatele Casei Scânteii avea Armata o locaţie a sa şi acolo ne mai chema. Veneau şi alţi miniştri, cu soţiile, cânta muzica, se dansa

. – Dansa și Ceaușescu?

– Sincer, nu-mi amintesc să-l fi văzut, dar Elena, nevastă- sa, ieşea la dans. Şi ea, şi doamnele ministru. Parcă o văd şi acum pe una dintre ele, nu mai ştiu cum o chema sau a cui era, că avea un coc uriaş, care îi sălta întro parte şi-n alta când ţopăia. Ăştia mai vechi la echipă mai îndrăzneau să mai invite câte o ministreasă la dans, eu însă eram mai puşti, nu îndrăzneam nici să mă gândesc la aşa ceva.

– Și ce vorbeați cu Ceaușescu?

– Eu, nimic! Păi, ce, mă chema pe mine, care eram printre cei mai tineri? Vorbea de obicei cu antrenorul şi cu cei mai în vârstă, Bone, Onisie, Constantin. Constantin, zis „Profesorul”, era febleţea lui.

„Cu Ilie Ceaușescu nu puteai discuta despre fotbal”

– În afara lui Valentin, cu care ați avut un altfel de relație, ați mai intrat în contact cu cineva din familia Ceaușescu?

– Ei, cum nu? Eu cele mai mari contre le aveam cu Ilie Ceaşescu, fratele lui Nicolae, care era adjunctul ministrul, ui Apărării. Vorbesc de anii 80 acum. Avea el accesele lui de autoritate şi ne mai trezeam că suntem chemaţi la raport, de obicei eu, Iordănescu, care era secund şi Ion Alecsandrescu, preşedintele secţiei de fotbal. Ne-am trezit o dată că ne cheamă după un 1-1 cu Iaşiul, acasă, pe final de campionat, când eram deja campioni. Că de ce nu am câştigat, ce s-a întâmplat? Nu puteai să-i spui lui că echipa era deja campioană şi că băieţii au jucat mai relaxat, că n-ar fi înţeles. Îi spuneam că am avut şi ghinion, ca de pildă când a şutat Piţurcă în bară. „Păi, vedeţi, domnule Ienei şi domnule Iordănescu, dacă îl învăţaţi pe Pițurcă să şuteze în bară!”, venea replica lui halucinantă. O dată era nervos rău, pierdusem un meci la Bacău după ce Balint ratase în penalty. Era furios. „Pe voi doi – adică eu şi Iordănescu – o să vă trimit la mină, la Petroşani, pe dumneata – adică pe preşedintele clubului, nu mai ştiu cine era – o să te trimit la agricultură, iar pe dumneata – adică pe Ion Alecsandrescu, acesta fiind civil, fără grad în armată, deci nu avea autoritate asupra lui – pe dumneata o să te trimit în p… mătii!”. Bine, gura era de el, îi trecea repede.

„Lucrat” de Radu Nunweiller!

– De ce nu ați antrenat mai mult afară? Ați avut doar scurte experiențe la naționala Ungariei, la Videoton și la Panionios, în Grecia.

– Oferte am avut, recunosc. Dar, pe de o parte, eu sunt mai legat de ce înseamnă acasă, pe de altă parte poate că multe dintre aceste oferte nici nu m-au tentat în mod deosebit. Am fost totuşi aproape să plec în Arabia Saudită, în 1992. Mi-au oferit bani mulţi, aşa că am zis să merg. Am stat mai întâi două zile în Dubai, întrun hotel de ai fi stat toată viaţa acolo, pur şi simplu aveai totul înăuntru, nu era nevoie să ieşi afară. Aşteptam să-mi iasă viza de intrare în Arabia Saudită şi în timpul ăsta am ieşit o dată din hotel. În trei minute mi s-au aburit ochelarii, eu sufăr şi cu inima şi am înţeles că ăla a fost un semn să nu mă duc. Am plecat acasă, iar peste câteva zile m-a sunat impresarul care îmi aranjase acolo şi mi-a spus că saudiţii îmi dau zece mii de dolari numai să mă duc până acolo, să văd echipa şi dacă vreau rămân, dacă nu, nu. N-am mai vrut, chiar m-am temut de căldura aia.

– Alte oferte?

– Cele mai interesante au venit din Belgia, Canada, dar mai ales Elveţia. Mă voia Lausanne. Era după ,96 şi acolo chiar m-aş fi dus.

– Și de ce nu v-ați dus?

– O să râzi, dar m-au lucrat românii mei! Eram pe picior de plecare când am primit un telefon de la club şi m-au anunţat că nu mai e cazul să vin! Cineva le spusese că eu aş fi fost securist pe vremea cealaltă!

– Cineva cine?

– Ei, un român de-acolo.

– Radu Nunweiller(foto dreapta)?

Zâmbeşte amar.

– Chiar nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva. Dar asta-i viaţa, trăieşti cu o impresie despre un om şi afli că de fapt este altfel decât îl credeai tu.

– Mai mergeți la teatru la Budapesta?

– Mai merg din când în când, alături de soţie, pentru că avem foarte buni prieteni la Budapesta şi ei ne mai cheamă. În rest, plimbări pe jos de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, de câte 4-5 kilometri. Meritul soţiei, ea mă scoate.

„Mircea Lucescu n-a putut trece, probabil, peste faptul că am luat Cupa Campionilor”

Emeric Ienei a vorbit și despre rivalitatea istorică pe care a avut-o cu Mircea Lucescu, cel pe care l-a înlocuit la echipa națională a României în 1987.

– Cu Mircea Lucescu în ce relații mai sunteți?

– Fiecare cu ce a realizat în cariera lui! El a dovedit că este un antrenor de calitate, și a reușit să-și făcă un nume pe unde a trecut. A, că a avut el anumite frustrări față de mine și de Steaua, asta este altceva. Probabil n-a putut trece peste faptul că am câștigat Cupa Campionilor, dar asta nu este problema mea. În schimb, uite, am un raport foarte OK cu Cornel Dinu. Bine, și el a avut la un moment dat niște contre cu Mircea Lucescu.

Publicat in categoriile: Sport
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: