O fantomă bântuie prin America, în special în rândul tinerilor. După un Război Rece, este evidentă simpatia tot mai multor tineri americani pentru socialism.

Un senzațional editorial al politologului Lee Edwards pentru American Spectator.

Proba A: 2,052 milioane de persoane sub 30 de ani au votat pentru socialistul Bernie Sanders în alegerile primare din 2016 ale Partidului Democrat.

Proba B: Sondajele arată nu doar că o largă majoritate a tinerilor au o părere bună despre socialism, ci şi că aproape jumătate dintre ei ar prefera să trăiască în socialism decât în capitalism.

Proba C: Mişcarea Democraţilor Socialişti din America (DSA), multă vreme amorţită, s-a trezit la viaţă, ajungând să numere 30.000 de membri, majoritatea lor în jurul vârstei de 20 de ani, dornici să urmeze stindardul socialist.

Este o cale lungă de când în alegerile prezidenţiale din 1988 George Bush l-a îngropat pe contracandidatul său Democrat numindu-l „liberal”. Socialismul nu mai este un joc de societate pentru universitari, ci o alternativă politică luată în serios de tinerii care nu se simt respinşi de platforma DSA.

DSA crede în eliminarea proprietăţii private din industriile ale căror produse sunt considerate „necesităţi”. Producţia unor asemenea produse nu trebuie lăsată în seama „profitorilor”. DSA mai crede şi că guvernul ar trebui să „democratizeze” întreprinderile private – adică să le dea muncitorilor dreptul de control asupra lor – în cea mai mare măsură posibilă. „Socialismul”, explică un membru al comitetului director al DSA, „înseamnă democratizarea în toate domeniile vieţii. inclusiv, dar fără a se limita la ea, economia.”

Ce s-a petrecut cu America, odată ţara capitalismului triumfător?

Prima parte a răspunsului se află în două cuvinte: nu „Karl Marx”, ci „Bernie Sanders”. Senatorul de Vermont a cucerit inimile şi voturile multor tineri cu apelul său pentru un sistem de sănătate unic de stat cu majoritatea tratamentelor asigurate, pentru colegiu public gratuit, pentru reforma finanţării campaniilor electorale, şi dreptate rasială, economică şi climatică.

Ţinta principală a programului său au fost cei 1% dintre americani care deţin circa 40% din bogăţia totală a ţării, adică tot atât cât 90% cei mai săraci. Ceea ce Bernie a subliniat rareori a fost că aceiaşi 1% plăteau 39,5% din impozitele privaţilor. Sanders avea gata pregătit un răspuns pentru a explica cum pot fi achitate toate aceste pomeni: majorarea impiozitelor pentru cei bogaţi şi întreprinderile lor. În lumea lui Bernie este posibil un dejun gratuit, pentru că nota pentru acesta va urmează să fie achitată de cei bogaţi.

Potrivit unui analist de la CNN, tinerii s-au aliniat cu miile în spatele lui Sanders deoarece sunt social-liberali – în special în ce priveşte drepturile LGBT – împovăraţi cu munţi de taxe pentru studii, deziluzionaţi de lipsa de schimbare şi „dornici să spargă tiparele politice tradiţionale”. Bernie a oferit soluţii pentru toate aceste probleme – fără a oferi detalii privind costurile lor şi fără a recunoaşte limitarea libertăţii individuale. Astfel de detalii au fost măturate de spiritul revoluţionar al generaţiei tinere, vrăjită de Bernie. Aşa cum spunea un Bernist: „Pe o fundaţie de 2 milioane de credincioşi poţi construi o puternică mişcare politică.”

Al doilea motiv al basculării spre socialism l-a reprezentat marea recesiune din 2008. Ea a bulversat profund credinţa americanilor în capitalism ca mijloc de îmbunătăţire a vieţii lor şi i-a împins să caute alternative. Mulţi dintre ei, tinerii mai ales, le-au găsit într-un „socialism soft”, parţial stat providenţial, parţial stat administrativ, parţial democraţie socialistă.

Cel mai uimitor sondaj a fost cel al YouGov potrivit căruia 44% dintre tinerii între 16 şi 29 de ani ar prefera să trăiască într-o ţară socialistă decât într-o ţară capitalistă. Alţi 7% ar alege comunismul. Totuşi, acelaşi sondaj arată că doar 33% dintre respondenţi ar putea defini corect socialismul ca fiind bazat pe proprietatea comună a bunurilor economice şi sociale.

Ceea ce majoritatea tinerilor înţeleg prin „socialism” este un amestec dintre statul nostru social şi ceea ce percep ei din socialismul democratic suedez. Dar Suedia şi alte ţări scandinave, printre care Danemarca, sunt favorabile pieţei libere şi preferă proprietatea privată în locul celei de stat în principalele lor industrii. Totuşi, chiar şi acest socialism are un cost ridicat: un impozit de 57% pe venitul persoanelor fizice.

Înclinaţia tinerilor spre socialism nu este nouă. Un sondaj realizat în 2014 de Reason-Rupe, un grup libertarian, arăta că 58% dintre persoanele cu vârste între 18 şi 24 de ani aveau o imagine favorabilă despre socialism.

Un sondaj Gallup din 2016 arăta că 55% dintre cei cu vârste de 18-24 de ani aveau şi ei o „imagine positivă” despre socialism. Însă 90% era favorabili „antreprenorilor”, iar 78% „iniţiativei private libere”. Cum un grup poate fi „socialist” 55% şi „antreprenorial” 78%? Fie prin disonanţă congnitivă, fie prin pură ignoranţă. În ambele cazuri, este esenţial pentru sprijinitorii iniţiativei libere să ridice glasul împotriva socialismului, deoarece acceptarea socialismului îi pune pe tineri pe o cale periculoasă. O altă recesiune sau/şi o campanie prezidenţială bine făcută a unui demagog charismatic ar putea împinge America pe calea robiei.

Un sondaj din 2016 realizat de Harvard a descoperit că 33% dintre americanii de sub 30 de ani îşi doreau socialism. În ianuarie 2016, YouGov i-a întrebat pe tineri dacă au o opinie favorabilă sau defavorabilă faţă de socialism. Opt la sută au răspuns „foarte favorabilă”, 35% „mai degrabă” favorabilă, un total de 43%, adică acelaşi procetaj ca în cercetarea din 2017.

Dar aceşti tineri ar mai opta ei pentru socialism dacă, în loc de educaţie „gratuită” sau îngrijire a sănătăţii „gratuită” ar trebui să renunţe la proprietatea lor personală, cum ar fi iPhone-ul lor? Şi-ar mai declara 7% dintre tineri dorinţa de a trăi în comunism dacă ar cunoaşte costurile reale ale comunismului, aşa cum a fost el aplicat în 40 de ţări în secolul trecut – interzicerea liberei exprimări, a presei libere, a dreptului de liberă adunare, încarcerarea şi executarea disidenţilor, fără alegeri libere, fără justiţie independentă sau stat de drept, dictatura Partidului Comunist în toate domeniile şi în toate ocaziile?

Pentru prima dată de decenii, socialiştii profită de fenomenul Bernie Sanders pentru a se organiza, a strânge fonduri şi a prezenta candidaţi, din New York City până în Oakland. DSA sunt un instrument important în legătură cu care liberala New Republic întreba: „Sunt Socialiştii Democraţi din America adevăraţi?”

Cea mai puternică dovadă a influenţei politice regăsite a socialismului este victoria surprinzătoare a Alexandriei Ocasio-Cortez împotriva veteranului Republican Joseph Crowley la New York, numărul 4 în Partidul Democrat, în alegerile primare din iunie. Ocasio-Cortez a primit 57% din voturi – faţă de 42% Crowley – angajându-se să susţină „Medicare” pentru toţi, colegiu gratuit, legalizarea marijuanei şi desfiinţarea ICE (agenţia de control al imigraţiei).

Atractivă şi articulată, socialista de 28 de ani a anunţat că va susţine candidaţii progresişti care i-au concurat pe candidații Democrați în primare. Nancy Pelosi, șefa Minorității din Camera Reprezentanților, a avertizat-o pe Cortez să nu se opună Democraților liberali care au obținut rezultate bune. Fostul senator Joe Liberman, candida Democrat la vicepreședinție în 2000, a avertizat și el că „politicile pe care le apără Ocasio-Cortez sunt atât de îndepărtate de marele public încât alegerea sa în noiembrie ar face dificil pentru Congres să înceapă să rezolve probleme”. El a subliniat că Republicanii se refereau deja la Cortez ca la „noua față” a Partidului Democrat. Însă un ideolog precum Cortez este greu de crezut că se va lăsa călăuzit de politicile convenționale.

Același lucru poate fi spus și despre Socialiștii Democratici. Peste 700 de delegați aleși din toată țara au asistat la Convenția Națională a DSA din 2017 de la Chicago, loc istori de debut pentru numeroase debuturi politice, de la nominalizarea lui Abraham Lincoln la președinție în 1863 la ferocea convenție națională a Democraților din 1968.  

Vechii combatanți ai organizației au fost copleșiți de entuziasmul mai tinerilor membri ai DSA, a cărăr prioritate este să câștige alegeri care să împingă înainte socialismul. Consilierul municipal din Chicago, Carlos Ramirez Rosa, de 28 de ani, este unul dintre aleșii DSA. El i-a îndemnat pe candidații socialiști să aibă o abordare „ecumenică”: să se prezinte pe listele Democraților, deoarece aceasta conferă accesibilitate la persoanele care vor îngrijire gratuită a sănătății și un salariu minim pe oră de 15 dolari.

Până la victoria surprinzătoare a lui Ocasio-Cortez, DSA și aliații săi de stânga se concentrau pe alegerile la nivel de stat și locale; au avut succese, precum victoria consilierului Khalid Kamau la South Fulton, în Georgia. Kshama Sawant, de la partidul socialist alternativ, a câștigat un loc de consilier municipal la Seattle și a reușit să facă sp fi aprobat salariul minim pe oră de 15 dolari.Socialistul Franklin Bynum, de 34 de ani, a fost ales judecător la Curtea Penală din Houston. La Pittsburg, opt Democrați au sprijinit programul local al DSA în primare. Chiar și în Tulsa, Oklahoma, unul din statele cele mai Republicane, patru Democrați s-au prezentat ca socialiști. „Nu mai este o problemă să spui asta”, a afirmat Jorge Roman-Romero, milinant DSA.

Ca dovadă a influenței lor crescânde, socialiștii indică revista radicală Jacobin, care numără circa un milion de pagini accesate pe lună și podcastul radical de stânga Chapo Trap House, care adoră să ridiculizeze politicienii și ziariștii de centru-stânga. În urma alegerilor din 2016, de pildă, un co-animator de la Chapo a comparat-o pe Hillary Clinton cu Dale Earnhardt, pilotul de curse, glumind că amândoi s-au zdrobit „neputând să vireze la stânga” (Earnhardt a fot uncis într-un accident în 2001). Era un comentariu direct, dar nu mai brutal decât frecventele comentarii ale presei despre Donald Trump. Publicațiile socialiste, precum „n+1” sau „New Inquiry” au atras mulți tineri cititori cu atacurile lor neîncetate la adresa capitalismului.

După victoria lui Trump, comentatori precum Michael Kazin, redactorul șef al revistei stângiste Dissent, credeau că Stânga se va afla în defensivă, „ca atunci când  Reagan și Bush sr. erau la putere”. În loc de așa ceva, există un reviriment al Stângii radicale și posibilitatea ca „DSA să poată trage foloase din aceasta”.

Ce adaugă toate acestea – candidatura lui Bernie Sanders, sondajele naționale, organizațiile politice precum DSA, intensa concentrare a presei pe astfel de subiecte? Este vorba de crearea unei mișcări naționale sau de o modă temporară? Să le judecăm prin prisma celor cinci elemente esențiale ale unei mișcări politice de succes: „leadership” charismatic, anvergură națională, finanțare adecvată, capacitatea de a capta presa și o filosofie relevantă.

Într-un fel, „noul” DSA este o reminiscență a Young Americans for Freedom din anii 1960. Apoi YAF a anunțat că are 20.000 de membri, l-a susținut pe senatorul Barry Goldwater și promisiunea sa de a oferi o alternativă conservatoare, nu liberală, a colectat fonduri cu ajutorul OAF (Older Americans for Freedom), au convins presa (în frunte cu New York Times) că YAF este mișcarea viitorului și a fluturat stindardul anticomunist la toate adunările. Era apogeul Războiului Rece și America era angajată într-o luptă crâncenă cu forțele răului.

Ca și DSA, liderii YAF era în majoritatea lor albi, bărbați, educați și provenind din familii ale clasei de mijloc. Erau tineri grăbiți, convinși că post schimba istoria, și au făcut-o. Mai întâi cu nominalizarea la președinție a conservatorului Goldwater în 1964, apoi prin alegerea conservatorului Ronald Reagan ca președinte în 1980. Bil, Buckley a fost figura luminoasă a YAF, Sfântul Pavel al mișcării conservatoare care a mers până acolo unde nici un alt conservator nu a făcut-o – în pântecele bestiei liberale, la Harvard.

În ceea ce privește DSA, are anvergură națională, bazată pe principiile unor lideri veterani precum Berni Sanders și Elizabeth Warren, potențial pentru colectarea de fonduri, puternic interes din partea presei și o filosofie atractivă pentru americanii care coboară pe scara economică și se întreabă ce s-a ales din Visul American.

Înainte de a-i considera pe socialiștii din America și compatrioții lor drept idealiști și naivi, să ne amintim că Tea Party nu avea decât 60.000 de membri în 2010, dar a câștigat 47 de locuri în Camera Reprezentanților.

În marșul lor spre socialism, DSA și aliații săi vor încerca să convertească sectoare precum Sănătatea în utilități publice; să închidă minele de cărbune; să subvenționeze sectoare din economie precum energia solară; să exploateze societăți precum Amtrak și Freddie Mac. Ei vor prezenta socialismul ca pe o alternativă rezonabilă la lăcomia necontrolată a exponenților capitalismului.

Totuși, pe măsură ce își va spori numărul de membri și influența, DSA se va lovi de o discrepanță critică – diferența dintre socialismul pur și socialismul „soft” al opiniei publice. Puriștii DSA doresc proprietatea publică asupra mijloacelor de producție și controlul centralizat al bunurilor și serviciilor. Socialiștii „soft” văd un rol limitat al sectorului privat, ca în Suedia.

Va fi DSA capabil să împace cele două tipuri de socialism așa cum conservatori precum Franck Meyer și William F Buckley Jr. Au amestecat conservatorismul tradițional și libertarianismul în anii 1960 și 1970?