Cineastul Constantin Popescu, care a regizat scurtmetrajul "Porc", din seria despre comunism a lui Mungiu, vorbeşte despre cel mai aşteptat debut din Noul Val, "Portret al luptătorului la tinereţe". Mâine, filmul său, "Faţa galbenă care râde", rulează la Locarno

Noul Val scoate la iveală încă un nume care va face carieră în festivaluri: Constantin (Tică) Popescu (35 de ani). Nu are şcoală de film, însă a exersat regia la casa de producţie a tatălui său, Filmex, şi pe platouri cu Lucian Pintilie. După cinci scurtmetraje premiate în festivaluri, s-a apucat anul acesta de primul lungmetraj, „Portret al luptătorului la tinereţe”, despre partizanii din munţi.

Între castinguri şi pregătiri pentru pelicula de debut, cineastul a mai strecurat două filme-fulger: „Porc”, un scurtmetraj din seria „Amintiri din Epoca de Aur” a lui Cristian Mungiu şi „Faţa galbenă care râde”, care va fi proiectat mâine la Locarno, în competiţia Leopards of Tomorrow. Ieri, scurtmetrajul a strâns primele aprecieri entuziaste la festivalul Anonimul din Sf. Gheorghe. Într-un interviu acordat EVZ, regizorul explică de ce s-a încumetat la un debut atât de dificil.

EVZ: Zilele acestea, filmul dv. rulează la Locarno. Veţi fi acolo pe 13 august? Constantin Popescu: Nu. Am fost la prea multe festivaluri în ultimii ani, o să iau o pauză. Nu sunt convins că România va mai lua un premiu, pentru că anul trecut a fost primit tot de un român, Adrian Sitaru. „Faţa galbenă care râde” e un film de 14 minute cu doi actori foarte talentaţi, Luminiţa Gheorghiu şi Teo Corban, făcut foarte repede, în doar două nopţi, pentru că eram în pregătire cu lungmetrajul meu şi, mai mult decât atât, Cristian Mungiu îmi propusese să regizez un episod din „Amintiri din Epoca de Aur”, numit „Porc”.

Cum aţi reuşit să strecuraţi şi filmul „Porc” între celelalte două? E un film foarte simpatic, m-am bucurat că mi l-a propus Cristian şi ţin să-i mulţumesc că mi-a dat ocazia să-l fac. Joacă Ion Sapdaru, Mihai Constantin, o actriţă de teatru, Virginia Mirea, şi doi copilaşi. E o poveste legată de sacrificarea unui porc de Crăciun pe vremea lui Ceauşescu. L-am filmat rapid în ianuarie, la o zi după ce am terminat „Faţa galbenă”. „Acum, filmul mi se pare deosebit de prost”

Din martie, filmaţi la “Portret al luptătorului la tinereţe”. Când va fi gata? Mai am două săptămâni, în septembrie-octombrie. Cu totul, filmările se vor încheia în decembrie, pentru că am nevoie de câteva scene de iarnă. Sunt condiţionat de câţiva actori, care au alte proiecte, şi pe care trebuie să-i aştept. Vom filma în Bucureşti, în Făgăraş, undeva în zona Braşovului şi alte două locuri pe care urmează să le aleg.

Plănuiţi să-l terminaţi până la Berlin, la Cannes? Nu sunt convins că filmul ăsta o să meargă la Cannes, nu mă agit să-l termin pentru nici un festival. Vreau să-l văd întâi terminat şi mă gândesc pe urmă ce o să fac cu el. Nu cred că e un subiect de Cannes.

Cannes-ul evită de multe ori filmele istorice… Da şi nu. Depinde de subiectul istoric pe care şi l-a ales regizorul. Oricum, eu sunt acum într-o fază în care filmul mi se pare deosebit de prost. Aşa se întâmplă după ce vezi fiecare cadru de câte 40 – 50 de ori la montaj. Am senzaţia că e groaznic, că scenariul e prost, regia e proastă. Numai imaginea îmi place, deocamdată (râde).

Mi se pare că e o frescă nereuşită, o imagine palidă. Nu reuşesc să explic nivelul de demnitate şi de suferinţă pe care l-au încercat acei oameni. Din punctul ăsta de vedere îmi reproşez că nu e filmul pe care l-am dorit eu de la început. Oamenii aceia au suferit teribil. Am întâlnit şi opinii de genul „Da’ cine i-a pus?!”. Dincolo de cretinismul opiniei, asta-i toată şmecheria, să nu te pună nimeni. Să crezi într-o idee atât de mult, încăt să mori cu ea de gât. Să nu-ţi trădezi niciodată camarazii. În proporţie de 90%, partizanii au fost prinşi în urma unor trădări. Eu am încercat să nu-i judec. Poate au fost oameni care nu au putut, fizic, să suporte când le tăiau ăia urechile, degetele, le scoteau unghiile, le băteau copiii.

Poveşti cutremurătoare

De ce aţi ales subiectul acesta? Nu e nici facil, nici lipsit de controverse. Despre rezistenţa din munţi am început să citesc acum 4-5 ani şi iniţial n-am vrut să fac filmul, a fost propunerea producătorului. După care am găsit câteva poveşti cutremurătoare şi m-am apucat de scenariu. La început, m-am temut, pentru că nu ştiam de unde să-l apuc, ce să spun mai întâi, când sunt atâtea de spus. Mi-a ieşit un scenariu de 250 de pagini, ceea ce e foarte mult, mi-ar fi dat un film de 7 ore. Aşa că l-am împărţit în trei lungmetraje: unul despre Ogoranu, unul despre fraţii Arnăuţoiu şi al treilea despre Elisabeta Rizea. Am încercat să nu intru în polemică cu nimeni, ştiu că există foarte multe opinii pe tema asta.

Cum ies ei din filmul dv.? Ca nişte oameni obişnuiţi, despre care am citit nişte lucruri care le definesc demnitatea. Şi bune şi rele. Am încercat să nu omit nimic, să nu mint. Singurele detalii care poate nu sunt adevărate ţin de faptul că un personaj fumează, de exemplu, şi poate în realitate nu fuma.

Deci ficţiunea e aproape inexistentă? E foarte puţină ficţiune. Totul se bazează pe ce am citit. Sunt puţine secvenţe despre care poţi spune că sunt un soi de licenţă regizorală. Am să şi scriu pe ecran data şi locul unde s-au întâmplat anumite scene.

Nu ştiu ce reacţie va stârni filmul. Bănuiesc că unii îl vor privi cu indiferenţă, alţii cu neplăcere, iar alţii se vor bucura că se face un film şi despre oamenii ăştia. Eu nu-i văd pe toţi ca pe nişte eroi. Unii partizani însă au fost, dacă mă întreabă cineva.

„I-am cărat pe munţi, prin ape, i-am alergat”

Şi actorii presupun că trebuiau să fie la fel de rezistenţi ca personajele lor… Am făcut un casting foarte îndelungat. Am căutat actori tineri şi oameni dornici să reziste la condiţii de filmare mai dificile, în frig, ploaie, noroi. I-am cărat pe munţi, prin ape, i-am alergat. Şi n-ai o rulotă încălzită, n-ai condiţii ca la Hollywood. Ritmul a fost aglomerat, ne trezeam la şase dimineaţa şi ne întorceam la 11 noaptea. Iar când faci asta două luni… Am slăbit cu toţii. Drept pentru care i-am luat pe fiecare în parte şi le-am vorbit foarte deschis. Şi s-au purtat exemplar. Cu unii dintre ei am avut un conflict într-o zi de filmare şi m-am simţit îngrozitor. Probabil unii mai sunt şi acum supăraţi, şi pe bună dreptate. Vreau să le mulţumesc că au avut o răbdare de fier.

Eu nu am orgolii de genul nu cer părerea nimănui şi sunt momente în care te sprijini foarte tare pe actori. E serviciu contra serviciu. Am auzit o opinie din gura unui regizor, care îi spunea unui actor „Dragă, eu îţi fac un mare serviciu că te iau în filmul meu, că eşti tânăr şi necunoscut”. Şi mi s-a părut o mare măgărie. Alegi actorul respectiv pentru că ţi se pare potrivit pentru rol, iar el acceptă să lucreze în filmul tău pentru că l-ai convins ca regizor.

Aţi avut probleme cu figuraţia? N-a fost chiar aşa de multă figuraţie, doar vreo 50 de oameni, câteva zile. Au fost şi limitări de ordin scenografic. Foarte multe sate nu mai arată ca cele de odinioară, e plin de parabolice, de maşini. A trebuit să muncim o săptămână să convingem oamenii să-şi dea jos antenele, să-şi acopere termopanele. Nu mai e aşa de simplu să faci un film de epocă.

V-aţi aruncat într-un proiect foarte dificil chiar şi pentru un regizor experimentat. V-a părut rău în vreun moment? Uneori, da, mi se pare că m-am întins mai mult decât mi-a permis plapuma. Nu e genul meu de cinema. Pe de altă parte, nu am găsit o altă alternativă de a-l face şi trebuie să mă rezum la ideea pe care am avut-o iniţial.

„Regia, o meserie singuratică”

Radu Muntean spunea că filmul dv. e cel mai aşteptat debut din ultimii ani. Vă presează această aşteptare? Până acum vreo jumătate de an, da. Acum m-am potolit. S-au mai întâlnit debuturi mai puţin reuşite. Mă obligă oarecum să fiu atent la ce fac, dar cred că e ceva ce ţine de meseria noastră. Însă nu mă mai gândesc la asta. Dacă filmul pe care-l fac acum nu se dovedeşte a fi o catastrofă, voi continua.

Aţi învăţat singur regia, aţi furat de la alţii meserie. A fost vreodată un dezavantaj lipsa unor studii? Da. De multe ori. Au fost momente în care nu mai ştiam ce să fac cu o poveste, de unde s-o apuc. Nu ştiu dacă are neapărat legatură cu şcoala de film, probabil toţi se întreabă într-un punct cum să filmeze o scenă. Dar e o meserie singuratică asta. La un moment dat nu ai pe cine să întrebi nimic. Şi trebuie să te descurci când ai senzaţia că ţi s-au terminat ideile, că totul îţi iese prost. Nu trebuie să faci un film decât dacă ai ceva de spus. Filmele astea goale, lipsite de conţinut, sunt un deserviciu pe care şi-l aduce regizorul singur.

PROZATOR

„Scenariul nu e punctul meu forte”

Următorul dv. film, după cel despre fraţii Ogoranu, e „Principii de viaţă”. Se învârte tot în zona istoriei? Nu. E un scenariu foarte interesant de Răzvan Rădulescu, radiografia unui eşec, de fapt povestea a 24 de ore din viaţa unui om. Răzvan Rădulescu e un nemaipomenit scenarist şi scriitor. Scenariul, trebuie să recunosc, nu e punctul meu forte. N-aş vrea să vorbesc foarte mult despre el, prefer să-l povestesc în imagini. E foarte greu rolul, e cel mai dificil cu care m-am confruntat până acum ca regizor. Mă gândesc de vreo şapte luni la actorul principal, dar n-am ajuns la nici o concluzie. Am vreo trei „finalişti”, care se luptă la finish, dar încă n-am discutat cu ei. Sper să-l încep în iunie-iulie anul viitor.

Aveţi totuşi exerciţiu în proză, aţi scris o carte bine primită, „Mesteci şi respiri uşor”. E o copilărie. Am încercat să recitesc anul trecut câteva pasaje din ea şi mi s-a părut îngrozitoare, am ascuns-o în bibliotecă. Mi se pare aşa de arogantă şi de prostească. Scrisul, totuşi, nu cred că e punctul meu forte.

AUTODIDACT

A furat meserie de la Lucian Pintilie

Absolvent de filologie, Constantin Popescu a debutat în 2002 ca prozator, cu romanul „Mesteci şi respiri mai uşor“, nominalizat la Premiile Prometheus. A fost asistent de producţie la patru dintre filmele lui Lucian Pintilie, iar prima încercare de regie a fost scurtmetrajul „Apartamentul“ (2004), distins cu Marele Premiu al Juriului la Veneţia. Au urmat „Canton“, „Drezina“ şi „Apă“, toate primite entuziast de critică. Pentru primul său lungmetraj, „Portret al luptătorului la tinereţe“, a primit 1,5 milioane de lei de la Centrul Naţional al Cinematografiei, în 2006. Următoarea sa peliculă, „Principii de viaţă“, are un scenariu semnat de Răzvan Rădulescu.