Ramona trăieşte de 24 de ani cu acest virus. O perioadă nu s-a ferit. Acum e mamă şi se ascunde din nou.

Oricât de deschişi spun oamenii că sunt faţă de cei cu HIV, boala rămâne un stigmat. Giurgiu, oraşul Ramonei, e atât de mic, încât pe oriunde ai merge, tot dai de un vecin, o rudă sau de un fost coleg de şcoală. E suficient să te ştie unul de bolnav, că devii subiect de dezbatere. Fata de 24 de ani a locuit, până nu demult, în centrul pentru tineri cu HIV deschis de medicul Paul Marinescu în localitatea Singureni. A terminat şcoala în Giurgiu şi n-a ascuns că e bolnavă. Știau colegii, iar rude oricum nu avea, că a fost abandonată la naştere. De când s-a măritat, s-a trezit cu rude, cunoştinţe, şi vecini. A obosit să dea explicaţii. De trei ani, a ales să ascundă că e bolnavă. Te uiţi în stânga şi-n dreapta

Când merge la clinica de unde îşi ia tratamentul antiretroviral, are grijă să n-o vadă nimeni. Când iese, îndeasă pastilele în haină şi pleacă cu grijă acasă: "Acum o familie. Nu mai sunt de capul meu. Am luat împreună decizia de a nu spune la nimeni. Unii sunt răi". De când are noul statut, a ales cu grijă cui să spună sau nu că e seropozitivă: "Aleg foarte simplu. De exemplu, la şcoală aveam o prietenă căreia nu-i spusesem. Şi într-o zi am întrebat-o: «Auzi, eu tot am auzit de SIDA asta. De ai afla că un apropiat e bolnav, ce-ai face?». Mi-a zis că l-ar accepta". Uneori nu i-a fost atât de simplu. N-a înţeles de ce întotdeauna acceptarea asta trebuie să vină din partea cealaltă. De ce alţii trebuie să aleagă dacă vor sau nu să fie prin preajma ei. "Nici nu s-a ferit"

De când îl are pe Marius, perspectivele i s-au schimbat: "Eram încă la Singureni şi venisem la spital, în Giurgiu. Am cunoscut-o pe mama lui, care era asistentă. Ea i-a spus despre mine şi el m-a sunat. Am ieşit la o prăjitură şi am rămas împreună".

Băiatul a ştiut dintotdeauna că Ramona e seropozitivă: "Nici nu s-a ferit. I-am explicat ce mi-a spus mie tati (medicul Paul Marinescu, n.r.), care sunt riscurile şi m-a acceptat cum sunt".

Nuntă n-au apucat să facă. Mama lui Marius s-a prăpădit de la un cancer de col uterin, iar când Paul Marinescu le-a propus să le aranjeze cununia la biserică, erau taman în doliu. "Cu soacra mea s-a întâmplat repede. M-a acceptat prima. Despre boala ei mie mi-a spus prima oară. O ajutam să mănânce, stăteam cu ea serile şi când am simţit că nu mai poate i-am pregătit lumânările. S-a întâmplat noaptea". Avea pregătite verighetele, rochia de mireasă şi costumul de ginere al lui Marius. "Am cunoscut-o pe mama lui, ce era asistentă. I-a spus de mine şi el m-a sunat. Am ieşit la o prăjitură şi am rămas împreună “ RAMONA, o femeie fericită CURAJ 

A visat toată viaţa la o familie normală, cu copii. O are. Atâta doar, că trebuie mereu să-şi ferească atât soţul, cât şi fetiţa de propriul ei sânge

Acum un an, Ramona începuse să aibă simptome de gravidă. Se temea de asta cum nu s-a temut că poate muri din cauza virusului. Se gândea că o familie doar în doi e suficient pentru cineva în ca ea. Riscurile erau atât de mari, încât se hotărâse să stea cuminte şi să-şi vadă de viaţă: "M-am temut. Am vorbit cu tati, care mi-a spus să am grijă". Pe medicul Paul Marinescu îl citează din memorie. Nu e vorbă pe care i-a spus-o şi pe care să n-o reproducă exact. "Tati" i-a spus: "Să nu faci o greşeală care să te coste sau care să te doară". S-a gândit bine. Marinescu a programat-o la psiholog, s-o ajute să ia o decizie.

Ştia ce o să urmeze: o să plimbe copilul prin spitale, liste lungi cu analize, iar după ce o să-l vadă mare – să-i spună că mama lui e seropozitivă şi de-acolo alte lupte, cu alţi oameni. A născut la Giurgiu, şi cu cât se apropia de termen, cu atât nu mai reuşea să adoarmă: "Auzisem de o fată seropozitivă care a născut la Matei Balş şi a murit după cezariană. Soţul ei a rămas cu copilul. Şi-am stat să mă gândesc aşa. Dacă mor fără să-mi văd copilul?" Cătălina, de aproape trei kile

Paul Marinescu i-a explicat că şansele ca ea să nască un copil sănătos sunt foarte mari. Placenta e o barieră, iar fătul este bine protejat dacă gravida face cezariană. A făcut. În noiembrie, anul trecut, a născut-o pe Cătălina, o fetiţă de 2,900 kilograme: "Îmi amin­tesc tot. Eu nu prea plâng, aşa. Nu pot să plâng. La spital m-au îmbrăcat într-o cămaşă, m-au dus în sala de operaţii. Mi-au pus o mască pe faţă şi m-am trezit când au început să coasă. Mi-au dat lacrimile". Marius era acolo. Ramona îşi aminteşte că tremura tot, ca o vargă: "Marius e, cum să spun...E tot ce mi-am dorit eu să mi se întâmple pe lumea asta. Când toată viaţa te-ai gândit că nu ai pe nimeni, să ai pe cineva cu care să împarţi totul e frumos. Nu s-a ferit deloc să îmi arate cum trebuie să fie o familie, el având una. Acum, cu bebeluşul, ne-am împărţit sarcinile".

Cătălina e acum un copil "de porţelan". Nu-l alăptează, să nu se infecteze: "Ştiu că e bine, dar în situaţia noastră este imposibil. Dimineaţa ne jucăm. Marius nu lucrează în perioada asta şi are timp să stea cu noi. Nu se simte că sunt bolnavă. Îi feresc de sânge. Sunt conştientă că le-aş putea face rău. Şi nu vreau!". Cătălina are trei luni şi a făcut, până acum, de două ori testele de depistare a virusului. A ieşit nedetectabil. "În termenii medicali, asta înseamnă că nu-l are. Dar o să repetăm testele până face un an", spune Ramona. Lepădaţii de mame De cum a ajuns în salon, o asistentă i-a luat copilul din braţe şi l-a dus unde erau sugarii seropozitivi abandonaţi. "Am cerut copilul şi n-au vrut să-l aducă. Le-am spus: dacă nu-mi aduceţi fata, eu fug de-aici cu tot cu tot cu ea. Mi-au trimis un psiholog, pe d-ra Carina, că aşa o chema. Mi-a spus că asta e regula: copilul să stea separat. M-a întrebat de ce plâng. I-am spus: "«Dacă înţelegeţi sufletul de mamă şi lacrimile, atunci ştiţi de ce». Ştiu cum e să fii copil lepădat şi ce simte un copil abandonat. N-am vrut ca fetiţa să simtă asta". De cum a ieşit psihologul i-au şi adus-o pe Cătălina. NU TOŢI FAC FAŢĂ

"M-am scârbit de viaţă, de spitale!"

"Nu m-am simţit niciodată singură pe lume", explică Ramona. Îşi aminteşte că atunci când Paul Marinescu a cules-o din orfelinat, a adus-o la el la spital. Avea câţiva ani şi purta doar chiloţi şi un maieu alb. Erau 30 de copii strânşi într-o sală de şedinţe, transformată în cămin. Acolo a învăţat că nu e singură pe lume. Când s-a mai dus câte unul, Ramona n-a plâns. Prietena ei bună, Nicoleta, a murit acum doi ani. Avea 21 şi abia se măritase. "N-a mai vrut să ia retroviralele. Îmi spunea: «Ramona, m-am scârbit de viaţă, de spitale.» Până la urmă, din cauza imunităţii scăzute, a făcut o ciupercă şi a murit". N-a plâns: "Dacă ea n-a vrut să trăiască eu de ce să plâng? Şi-a dorit să moară şi a murit".

"Eu nu plâng. M-au îmbrăcat într-o cămaşă, mi-au pus o mască şi m-am trezit când au început să coasă. Mi-au dat lacrimile “ GALINA RAMONA, mamă seropzitivă

COPIII GENERAŢIEI HIV VOR MOŞTENITORI Peste 100 de femei seropozitive au copii sănătoşi

România are o situaţie specială în privinţa infectărilor cu HIV. Mii de copii îmbol­năviţi în anii 90 în spitale din cauza transfuziilor de sânge sau a injecţiilor cu seringi nesterile sunt acum maturi.

Tratamentele moderne de astăzi îi fac să aibă o viaţă normală şi, simţindu-se bine, îşi doresc să aibă moştenitori. "Din informaţiile mele, sunt cel puţin o sută de tinere seropozitive, cele mai multe infectate în anii 90, care au devenit mămici", spune Iulian Petre, preşedintele Uniunii Naţionale a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA.

În foarte multe cazuri, partenerii tinerelor sunt seronegativi, ca şi copiii pe care îi aduc pe lume. "Rata de transmitere a HIV la copii este sub 2%, iar aici sunt incluse şi femeile care nu au ştiut înainte să nască că sunt infectate. Riscul ca bărbatul să se infecteze dacă are o parteneră cu HIV este mult mai mic decât în varianta în care femeia este sănătoasă, iar bărbatul este seropozitiv", adaugă Iulian Petre.

Mămicile care au HIV trebuie însă să fie urmărite foarte bine pe parcursul sarcinii, să nască prin cezariană şi să nu îşi alăpteze copiii.