Într-un documentar despre criza economică care a izbucnit în Statele Unite, DSK, mai cunoscut acum pentru aventurile sale extra-conjugale decât pentru poziţia de fost director al FMI, povesteşte o întâlnire între bancheri influenţi şi oficiali americani.
Francezul relatează o conversaţie stupefiantă între şefii marilor finanţe şi cei care ar fi trebuit să-i controleze. Primii spuneau: "Suntem prea lacomi, nu putem evita asta. Singurul mod de a evita asta este să avem mai multe controale". Era deja după răsunătorul faliment Lehman Broth. şi spargerea bulei imobiliare. Ulise fusese mai prevăzător. Înainte de cântecul sirenelor le-a cerut camarazilor săi să îl lege de catarg.
De remarcat totuşi că lungul şir de demisii şi retrageri din lumea bancară nu a însemnat găsirea niciunui vinovat. Toţi au plecat cu banii acasă. Şi vorbim de miliarde de dolari. Pagubele au fost acoperite de Trezoreria americană. Adică de cetăţenii americani.
Complicitatea dintre bancheri şi politicieni a fost mai mult decât evidentă. A căuta acum vinovaţii pentru marele colaps ar insemna să vedem şi dincolo de vârful aisbergului. Ceea ce se întâmplă acum în Europa, în cazul datoriilor suverane, nu e departe de acelaşi scenariu. Politicieni şi finanţişti laolaltă au tolerat un mecanism care a generat cea mai mare păcăleală din istoria recentă. Toţi au închis ochii, toţi ştiau care sunt riscurile. Chiar şi agenţiile de rating care se presupunea că evaluează riscurile.
Întrebarea adevărată este: cum a fost posibil un asemenea mecanism? Acum lumea e concentrată pe soluţiile de avarie, pe stingerea focului. Se tipăresc bani, se pompează resurse uriaşe pentru a astupa găurile, se dau mesaje politice de forţă pentru calmarea pieţelor. Dar încrederea nu are cum să crească. Pentru că nimeni nu a pus încă degetul pe rană. De exemplu, discuţia despre rolul Băncii Centrale Europene în evitarea colapsului în zona euro este o discuţie falsă. Să tipărească BCE mai mulţi bani, să cumpere obligaţiuni ale statelor la marginea falimentului cu dobânzi rezonabile, să emită eurobonduri? Toate acestea sunt paleative.
Criza de încredere nu se poate rezolva prin măsuri pompieristice cu efecte secundare care nu pot fi acum anticipate. Pentru că întrebarea care persistă, deşi nu este pronunţată de nimeni, e aceeaşi: cum a fost posibil un asemenea mecanism? Doar răspunsul la această întrebare poate da soluţia durabilă de rezolvare a crizei. Mai mult decât atât, în esenţă, aceiaşi oameni care au provocat criza încearcă acum să ne convingă că ei sunt salvatorii. Fără însă să îşi recunoască vinovăţiile. Cine ar mai putea avea încredere în ei? Ei cer acum austeritate şi ponderare. Ca să te urmeze cineva pe drumul greu al tăierii cheltuielilor ar trebui să aibă încredere în tine. Imaginaţi-vă cum ar fi fost ca, în 2010, Geoană sau Tăriceanu, adică artizanii degringoladei bugetare din 2007-2008, să fi anunţat tăierile salariale. I-ar fi urmat cineva?
Pentru prima oară, Sarkozy şi Merkel dau semnalele corecte - criza de încredere nu poate fi rezolvată decât printr-o reformă profundă a tratatelor europene. Criza datoriilor suverane va dura o lungă perioadă, ne anunţă cancelarul german. Nici tiparniţa de euro şi nici socializarea datoriilor nu sunt soluţiile la actuala criză. Şi, în orice caz, asemenea soluţii nu previn repetarea scenariului. Euro nu poate fi salvat decât prin integrarea fiscală, iar asta înseamnă disciplină bugetară şi control. Vor fi statele europene capabile să mai cedeze o parte din suveranitate?
Pe de altă parte, Sarkozy şi Merkel sunt reprezentanţii aceluiaşi establishment politic care a facut posibilă criza datoriilor suverane. Reforma tratatelor europene ar trebui înfăptuită de altă clasa politică. Mai responsabilă. Nu de cei care s-au trezit în ultimul ceas. Dacă ar avea un minim de decenţă, actuala elită politică, de oriunde ar fi ea, ar trebui să le spună alegătorilor: "Am fost populişti! De ce nu ne-aţi oprit?"
Recomandările noastre
