Orașul se numește azi Volgograd. Orașul de pe Volga. El a intrat și a rămas în istorie drept Stalingrad, denumire primită în 1925, pe vremea lui Stalin, și retrasă în 1961 sub Hrușciov.

Stalingrad, înainte și după

Într-un film documentar, am văzut Stalingradul anului 1940, cu doi ani înaintea izbucnirii celei mai cumplite bătălii. Un oraș curat, mândru și dominat de trandafiri roșii. Imagini din tomna lui 1942. Un oraș ras din temelii, dominat de moarte, de ruine și mormane de moloz.

Aeroportul din Volgograd e nou. Are două corpuri, ambele dominate acum de panouri cu Zabivaka, mascota Campionatului Mondial, și cu emblema oficială a competiției. Volgograd Arena, bijuteria de stadion construit chiar pe malul Volgăi, a găzduit 4 meciuri din grupele Cupei Mondiale, iar locuitorii sunt mândri de asta.

Anton mă așteaptă la ieșirea din aeroport cu o foaie A4 pe care a scris numele meu. Mă simt și eu important, parcă aș fi cineva. E un tip amabil din cale afară, se scuză că nu vorbește prea bine engleza, deși pe parcursul celor 3 zile pe care le voi sta aici îmi voi da seama că nu era nici pe departe așa. Propune să mergem direct la Rossoșka, unde se află cimitirul militarilor români căzuți în bătălia de la Stalingrad. Aș fi preferat să mergem în oraș, să-mi mai limpezesc emoțiile, dar Anton se scuză că trebuie să fie în maximum două ore înapoi la muzeu și, mai mult, Rossoșka e relativ aproape de aeroport.

 

Operațiunea „Uranus”

Mergem cu mașina preț de vreo 20 de minute prin stepa rusească, pur și simplu. E cald la Volgograd, iar căldura se îmbrățișează cu praful. Pe distanța parcursă nu am întâlnit nici o mașină, nici țipenie de om. Abia la benzinăria din apropierea cimitirului am văzut o Lada cam ieșită la pensie. Văzând că mă uit stânga-dreapta la fiecare metru parcurs, Anton îmi spune: „Aici au avut loc bătălii cumplite în cel de-Al Doilea Război Mondial”.

La Stalingrad s-a dat cea mai mare bătălie din istoria acestei Lumi. A durat 199 de zile. Germanii au început atacul în zona Stalingradului pe 17 iulie 1942. Au bombardat orașul pe 23 august 1942. Aveau să cucerească aproximativ 90 la sută din el, dar rușii au luptat cu o înverșunare nemaiîntâlnită. Între timp, la 28 iulie 1942, Stalin a dat celebrul Ordin 227, al cărui mesaj principal era „Nici un pas înapoi”. Pe 19 noiembrie, sovieticii au declanșat contraofensiva. Operațiunea a primit numele de cod „Uranus”. Pe 19 și 20 noiembrie, rușii au străpuns apărarea română, spulberând Armatele a 3-a și a 4-a.

158. 854 de morți, răniți și dispăruți, tragedia noastră la Stalingrad

Din păcate pentru noi, Stalingradul va rămâne cea mai dureroasă înfrângere din istoria armatei române. Din totalul de 253.957 de militari români, la Stalingrad s-au înregistrat 158.854 de morți, răniți și dispăruți.

După o iarnă cumplită, în care aprovizionarea frontului s-a realizat la aproximativ 10 % din cele necesare, germanii au capitulat la Stalingrad pe 2 februarie 1943. Forțele Axei, germanii și aliații lor, au pierdut aproximativ 800.000 de militari, iar rușii mult peste 1 milion. Nu se știe exact numărul civililor morți sau dispăruți în luptele de la Stalingrad. După unele surse, pierderile totale s-au ridicat la aproximativ 2,5 milioane de oameni!

Rossoșka, odihna veșnică a eroilor români

Am ajuns la cimitirul de la Rossoșka. La intrare, pe o piatră de culoare neagră scrie, cu litere aurii, în română și în rusă: „Cimitirul militarilor români Rossoșka”. Cimitirul a fost inaugurat pe 25 octombrie 2015. Este primul cimitir al militarilor români pe teritoriul Rusiei. În 2015 au fost reînhumate rămășițele a 72 de militari români. Vasile Soare, ambasadorul României la Moscova, dezvăluie că osemintele a aproximativ 1.000 de militari au fost reînhumate ân 2015, 2016 și 2017 la Rossoșka: „Am făcut multe demersuri, și pe lângă oficialitățile ruse și pe lângă oficialitățile noastre. În iunie 2015, Guvernul României, când prim-ninistru era domnul Victor Ponta, a aprobat finanțarea proiectului de amenajare a cimitirului”.

Cimitirul are o suprafață de 6.000 de metri pătrați. În mijlocul său, pe o placă neagră din granit scrie, tot în română și rusă: IN MEMORIAM. MILITARILOR ROMÂNI CĂZUȚI ÎN LUPTĂ LA STALINGRAD”. În fața monumentului, două bănci pe care cei ce vin acolo se pot reculege gândindu-se la clipele cumplite trăite de militarii români la Stalingrad. Îmi vin în minte cuvintele ambasadorului Vasile Soare la plecarea către Volgograd: „Acel cimitir e și un gest reparatoriu, o piedică în calea uitării eroilor noștri care și-au dat viața în cea mai cumplită bătălie din istorie. Poate abia acum, acolo, la Rossoșka își vor găsi somnul de veci. Trebuie spus însă, că în cimitirul german se mai află înhumate rămășițele a 635 de militari români. Germanii le-au găsit și le-au îngropat acolo”.

Alături se află cimitirul german. A fost inaugurat în 1999, amenajările au început în 1995, și rămășițele a peste 56.000 de militari germani au fost aici reînhumate. Blocuri uriașe de granit au fost instalate peste pământul arid de la Rossoșka, pe ele fiind inscripționate numele a peste 120.000 de militari care au căzut în bătălia de la Stalingrad. Cele două cimitre, cel german și cel românesc, sunt unul lîngă altul, simbolizând faptul că cele două armate au luptat împreună la Stalingrad. Despărțite de o șosea, peste drum de ele, se află cimitirul militarilor sovietici, în formă de semicerc, simbolizând încercurirea sovietică din cea mai mare bătălie a lumii. Pe mormintele în care sunt îngropați peste 15.000 de militari se află câte o cască, modelul celor purtate atunci.

Aici s-a predat mareșalul Von Paulus

Anton se grăbește. Mă duce la hotelul din Volgograd și ne dăm întâlnire a doua zi la muzeul la care lucrează. Muzeul este amenajat chiar în buncărul de unde, în dimineața zilei de 31 ianuarie 1943, mareșalul german Friedrich Von Paulus, comandantul trupelor în bătălia de la Stalingrad, s-a predat generalilor sovietici care năvăliseră în buncăr. Buncărul se află la subsolul fostului magazin universal din Stalingrad, Univermag.

Anton începe povestea, dând timpul înapoi cu 76 de ani și câteva luni: „Armata germană pierduse marea bătălie. Sovieticii erau în fața Univermagului. La ora 7, în dimineața zilei de 31 ianuarie 1943, un ofițer german a ieșit din buncăr ținând în mână steagul alb. În buncăr erau 300 de nemți. Generali, ofițeri, alți militari răniți. Se spune că mirosul era insuportabil. Generalul sovietic Laskin a discutat cu generalul german Rosske condițiile predării mareșalului Von Paulus. Rosske i-a spus că Von Paulus are nevoie de 20 de minute pentru a se preda. După expirarea celor 20 de minute, Paulus a mai cerut încă un răgaz. Nimeni nu știe de ce. Atunci, laskin i-a comunicat lui Rosske: „Nu. Dacă nu se predă imediat, voi merge eu și e mai rușinos pentru el”. Atunci a apărut Von Paulus, au urmat procedurile de identificare a sa, pe atunci nu era Facebook – glumește Anton -, iar mareșalul german a avut o singură dorință: aceea de a fi condus separat afară din buncăr, astfel încât să nu trăiască umilința de a fi văzut capturat de foștii săi subalterni”.

Cu o zi înainte, Paulus fusese făcut mareșal de către Hitler, în speranța că nu se va preda sau că se va sinucide. Nici un comandant german de armată nu trăise până atunci umilința de a fi capturat de către inamic.

 

Verighete românești în muzeul-buncăr

Anton mă conduce în altă încăpere. Nici acum nu știu dacă a făcut bine. Obiecte ale militarilor români căzuți la Stalingrad. O rugăciune, pachete de țigări Aviator, Bucegi și Carpați, bancnote românești, medalii, chiar și două verighete! O imagine cu o horă a militarilor români probabil din campaniile victorioase din 1942. Greu de privit, greu de povestit.

La ieșire, pe un întreg perete, două fotografii uriașe. Într-una, intrarea glorioasă a nemților în Paris, cu defilarea pe sub Arcul de Triumf. În cealaltă, niște soldați rebegiți de frig, cu mâinile băgate pe sub mânecile scurtelor de iarnă, cu căciulile trase peste ochi. Armata germană după capitularea de la Stalingrad, de pe 2 februarie 1943.

Volgograd, istorie și amintiri la orice pas

Doar gândul că aici s-a dat cea mai mare bătălie din istorie și că, probabil, tot aici s-a jucat chiar istoria, și îți trebuie o perioadă să-ți revii. Nici de asta nu e loc.

Volgograd e istorie la orice pas. Lângă monumentalul Muzeu Panorama, dedicat în totalitate marii bătălii, se află clădirea bombardată care adăpostise o moară. Construită de sovietici, ea aparținuse apoi armatei germane. Rușii nu s-au atins de ea după război. Au lăsat-o așa, făcută zob, dar în picioare, ca o aducere aminte, dar mă gândesc dacă mai era nevoie de așa ceva. Am făcut bine că, din întâmplare, la ieșirea din muzeul în care după vreo 4 ore te întrebi dacă ai văzut tot, am luat-o spre oraș prin direcția opusă morii bombardate.

Altfel, răpăielile de mitralieră, șuieratul îngrozitor al bombardamentelor ori cutremurătoarele glasuri de copii, pe care le auzi în difuzorele muzeului, ar fi răsunat prin ochiurile oarbe ale clădirii-monument.

 

Câți oficiali ai statului român au fost la Rossoșka?

Vizavi, Casa Pavlov, o fostă clădire de locuințe, în care un pluton comandat Iakov Pavlov și de locotenentul Ivan Afanasiev a rezistat timp de 58 de zile atacurilor armatei germane. Un fragment al acelei case stă în picioare și azi.

Volga curge liniștită în mijlocul verii. Volgogradul, Stalingradul de altădată, și-a replantat trandafirii. Mii de oameni urcă Kurganul Mamaev, dealul pe care sovieticii și germanii s-au luptat om la om. Dealul, ca întreg orașul, e dominat de statuia uriașă „Mama Rusia te cheamă”, care măsoară 85 de metri și cântărește 800 de tone. Mulți au flori în mână.

Mă întreb: câți oficiali ai statului român au fost din 2015 pînă azi la Rossoșka?

 

„Ziua în care familia mea a devenit întreagă”

Pe pagina de Facebook a ambasadorului Vasile Soare, am dat peste un mesaj tulburător. Este semnat Alina Boanță și datat februarie 2018. Redau un fragment: „Mi-am găsit bunicul… Data de 6 februarie 2018 va rămâne în familia mea ca ziua în care a devenit întreagă… O parte din noi, din sufletul nostru, a pribegit în neant timp de 74 de ani. Ani de dor, de întrebări fără răspuns, de speranțe, de dezamăgiri, dar niciodată de uitare… Bunicul meu, tatăl tatălui meu, a fost unul din soldații români luați prizonieri la Odessa, la 24 august 1944, la o zi după ce Armata Română a întors armele și s-a alăturat Aliaților… Izma Ion, născut la 1 nov. 1914. Numele lui nu e scris pe nici o cruce, însă a fost săpat adânc în sufletul bunicii mele care, rămasă fără soț la 27 de ani, cu 2 copii mici, a refuzat altă soartă, așteptându-și omul până la 92 de ani când a închis ochii… Am scris o scrisoare Ambasadei României la Moscova, adresată Domnului Ambasador Vasile Soare, despre care citisem că este printre puținii reprezentanți ai autărităților române (dacă nu singurul) care încă mai caută să afle ce s-a întâmplat cu eroii noștri… După 74 de ani, întrebările noastre au primit, în sfârșit, răspuns. L-AM GĂSIT! Am primit mail de la Ambasada României cu copia dosarului de arhivă al bunicului meu… Izma Ion, născut la 1 nov. 1914, în comuna Valea-Rea, județul Bacău, fiul lui Grigore și al Matildei… Decedat la 17 decembrie 1944 în orașul Stalin, URSS”.

 

„Iarna, prizonierii morți în lagăre se îngropau în zăpadă!”

Ambasadorul României la Moscova, Vasile Soare, despre cinstirea memoriei militarilor români căzuți în luptă și morți în lagărele de prizonieri din Uniunea Sovietică

 

EVZ: - Ca să zic așa, ce vă mână în luptă?

Vasile Soare: - Nu e o luptă, e un act de reparație față de memoria eroilor noștri care au căzut în luptă, departe de casă, la mii de kilometri depărtare. Fiindcă ați fost la Rossoșka, inaugurarea cimitirului de la Rossoșka a fost, de fapt, continuarea unei activități pe care am început-o în Kazahstan și pe care am dedicat-o în cei 6 ani cât am fost acolo ambasador, din 2002 până în 2008.

6.740 de prizonieri români în Karaganda

- Există și în Kazahstan un cimitir românesc?

 - Acolo e vorba, în principal, de prizonierii români. Cel mai mare lagăr de concentrare NKVD de pe teritoriul actualului Kazahstan pentru prizonierii militari străini a fost Spassk nr. 99, așa se numea, înființat în iulie 1941. Era situat la 45 de kilometri de Karaganda, centrul carbonifer din această republică sovietică. Aproximativ 66.000 de prizonieri au trecut prin acest lagăr pe durata funcționării lui. Dintre aceștia, 6.740 au fost de naționalitate română. Lagărul era constituit din 24 de divizii, 24 de unități, dacă vreți. Dar întreg sistemul de lagăre din Kazahstan se întindea la acea vreme pe o suprafață de 600.000 de kilometri.

 

„În 2006-2007, am prins temperaturi de minus 42 de grade!”

- Câââât?

- Atât cât v-am spus. Repet, nu doar Spassk 99, ci intreaga rețea de lagăre se întindea pe o suprafață de 1000 de kilometri pe 600 de kilometri. Prizonierii erau folosiți la tot felul de munci. Minerit, agricultură, construcții, căi ferate, șosele... Condițiile erau cumplite. De exemplu, iarna, morții se îngropau pur și simplu în zăpadă, după cum mi-a relatat chiar un supraviețuitor care a stat trei ani în lagărul Spassk. Nu puteau fi săpate gropi. Peste câteva zile, când se aduceau alți morți, cadavrele celelalte erau găsite sfârtecate de lupi. Ceva înfiorător! Eu am făcut multe drumuri la Karaganda în timpul mandatului meu acolo, cercetând soarta prizonierilor români, în arhive și pe teren, și am prins și temperaturi de minus 42 de grade! Vă dați seama ce era în anii ’40. În septembrie 2003 am dezvelit acolo un monument în memoria prizonierilor noștri. A fost primul monument ridicat în memoria prizonierilor români în spațiul exsovietic.

- Iar cimitirul de la Rossoșka?

- La Rossoșka, langă Volgograd în Rusia, în 2015 a fost amenajat primul cimitir românesc pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, al militarilor căzuți pe frontul cumplitelor bătălii, proiect în care, de asemenea, m-am implicat decisiv. Sunt mândru de aceste realizări în premieră. La inaugurare, alături de oficialități din România și din Rusia, a fost prezentă și doamna Elena Popescu, fiica sergentului sanitar Gheorghe C. Popescu originar din județul Dolj, căzut la Stalingrad, alături de fiica dumneaei, Simona Frențescu, nepoata eroului căzut atunci. De asemenea, un veteran de război de peste 90 de ani, reprezentanți ai societății civile și câțiva jurnaliști din România. Ceremonia în sine a fost un moment de o înaltă încărcătură emoțională, românească, unic, dacă vreți.

 

Ion Cristoiu, de două ori la Rossoșka

Ion Cristoiu, fondatorul „Evenimentului zilei”, a fost de două ori la Rossoșka. Prima dată în 2015, la inaugurarea cimitirului, apoi la ceremoniile de reînhumare din 2017, la care a fost și istoricul și ziaristul Florian Bichir. În „Cartea Neuitării Eroilor Români”, cartea de onoare păstrată la Ambasada României din Moscova, Ion Cristoiu a scris: „Mulțumiri ambasadorului Vasile Soare și lui Codrin Munteanu, secretar general al MApN, pentru șansa unică de a vedea, ca istoric al clipei, cum e cinstită memoria eroilor români”.