A fost odată ca niciodată. De fapt, nu sunt așa de sigură că întâmplarea pe care urmează să v-o spun s-a întâmplat doar o dată. Dar să rămânem în poveste

. Victor se născuse cu har divin, asta era clar. Preotul îl scăpase direct cu capul în cristelniță și numai mila cerească îl salvase din ghearele necuratului. Aleluia! Unde mai pui că i-au tăiat moțul și a ales de pe tavă icoana și toți banii.

- Pe ăsta popă îl facem! Strigase plin de bucurie nașul. Uite cum i s-au lipit banii de mână. Și ce voce are – numai bună de Sfânta liturghie.

Fusese un copil retras și liniștit, crescut de bunici printre găini, curci și alte orătănii. Mergea la biserică destul de des, mai mult de silă decât de milă, dar nașul îi ursise că va fi slujitorul lui Dumnezeu, iar cu nașul nu te pui. Copiii îl strigau Popa sau Aleluia și se închinau ori de câte ori îl vedeau .

- Aleluia, te lasă taică-tu din cer să mergi la furat de cireșe?

- Ești un dobitoc! Răspundea cu ciudă. Tatăl meu e la București.

- Și maică-ta e Fecioara Maria? Râdea un altul.

- Tu ești și mai prost. Nu există nici Dumnezeu și nici Fecioara Maria.

- Sigur că nu există! Altfel țiar fi dat și ție niște haine ca lumea, nu toate cârpele.

Victor era copil de oameni săraci. Maică-sa croitoreasă, iar taică-su șofer pe autobuz. N-aveau nici timp, nici chef să crească un suflet ce apăruse din senin și le încurca socotelile. Așa că îl aruncaseră în brațele bunicii neștiutoare de carte, dar cu frica lui Dumnezeu.

- Victoraș, mamă, ascult-o pe bunica. Te faci popă și vii la biserica din sat. Părintele Niculae e bătrân, n-are pe nimeni și nu vine nici dracu’ aci, la noi.

- Lasă-mă, mamaie, cu biserica ta! Nu vreau să trăiesc în miros de lumânări și tămâie toată viața. Să văd numai babe cocârjate și moși în sicrie.

Primele opt clase le-a făcut la țară, în miros de bălegar și fân cosit. Vocabularul lui era limitat la maxim 30 de cuvinte, pe care le combina cum putea mai bine. Avea un aer cretin, că numai privindu-l simțeai nevoia să-i explici de pe ce parte a paharului trebuie să bea apa ca să nu se ude.

Mâinile îi erau indispensabile când voia să povestească ceva, iar taică-su îi prevestea un viitor sumbru :

- Unde, dracu, îl vezi tu pe ăsta popă, femeie? Nici nu știe să-și lege șireturile, darămite vorbele!

- Hai să-l luam la București, Ioane! Vorbim cu nașu să ne dea o mână de ajutor. Că numai el ne-a băgat în cap prostia cu biserica.

- O să vii cu noi la București, băiete! Să umplem cu ceva țeasta aia mare și goală. Dar cum ăsta nu-i un roman, ci pagină de ziar, vă bag pe scurtătură și tragem cu ochiul, pe furiș și pe sărite, ca să vedem ce s-a ales cu viața lui Victor

 Intrase printre primii la Facultatea de Teologie. Deși în copilărie se îndoise de Dumnezeu, avea nevoie de el dacă voia să reușească. Își dorise mult să creadă în ceva și, într-un final, Cel de Sus câștigase.

Rămăsese același puști sărac și prost îmbrăcat, dar aerul de București alungase orice urmă de bătături din palme și tot mirosul de bălegar și fân cosit.

Visa că va avea mulți bani și putere, că la picioarele lui vor sta capete plecate și genunchi striviți de durere și credință, că mâinile îi vor fi sărutate de toți amărâții și proștii cei săraci, că sutana lui va fi atinsă cu sfințenie și teamă.

Își disprețuia colegii și le vorbea cu voce aspră, solemnă. Cu profesorii era mereu cucernic și prefăcut, acea slugărnicie lipsită de originalitate, dar care deschide multe uși.

Din nou vă bag pe scurtătură, ca să nu ne risipim în detalii.

A terminat facultatea cu laude, iar treptele harice le-a urcat cu ușurința unei atingeri de înger.

- Preasfinția Voastră, ai reușit!

Îi spunea vocea din oglindă.

I s-a propus să se ocupe de treburile administrative importante ale bisericii și deja simțea că vorbește cu Dumnezeu de la egal la egal. Părinții apucaseră o singură dată să-l vadă slujind în biserică. După care se prăpădiseră într-un stupid accident de mașină. Rămăsese singur pe lume. Nu-și dorise nicicând nevastă sau copii. Se simțea prea nobil ca să împartă cu alții ce-i dăruise Dumnezeu.

Mereu umil și supus cu mai marii, dar ofensat și neiertător cu muritorii de rând, își câștigase un fel de respect forțat. Veșnic preocupat, mereu în contact cu oameni de care se putea folosi, părea mai degrabă un traficant de credință și un vânzător de speranțe pe mulți bani. Cu o îndrăzneală obraznică nu se sfia să ceară oricui, orice.

- Preasfinția Voastră, Părinte, am și eu nevoie de o dispensă de la Preafericitul. Ne-a căzut nunta în post.

- A, nu se poate. E aproape imposibil.

- Părinte, dăm oricât. Am plătit restaurantul, am trimis invitațiile, ce ne facem?

- O să văd ce pot face. Dar dacă tot ați ajuns la mine și lucrați unde lucrați, poate mă ajutați și pe mine cu ceva.

- Sigur, părinte.

- Am depus actele pentru o autorizație de construcție de 2 luni. Ăia îmi tot cer acte pe care nu le am. O vreau mai repede că am plătit deja la firma de construcții.

- Se rezolvă, numai să mă însor în vara asta.

- Te însori și vin și la nuntă.

Cei mai mulți bani îi făcuse manevrând posturile de preot prin bisericile din subordine. Oamenii erau disperați și plăteau cât li se cerea.

După care veneau donațiile. În fond, nu era nimic păcătos în faptele lui. Îi ardeau mâinile când atingea banii cu care păcătoșii căutau iertarea lui Dumnezeu.

Un câștig bunicel îl avea și de la preoții datori, care cotizau periodic ca să-și păstreze posturile pe care părintele Victor se zbătuse să le obțină.

Mai nou, își pusese în gând să-și facă o casă. Numai că funcționarii de la primărie, niște corupți nemiloși, îi tot puneau bețe în roate cu autorizația – ba că nu respectă regimul de înălțime, ba că nu era suficient de retras față de vecinul din spate, ba îi lipseau nu știu ce avize.

De fapt, toate necazurile i se trăgeau de la vecinul din spate – un turc pe jumătate kurd, care n-avea altă treabă decât să-l reclame. Ce-i drept, și părintele Victor îl afurisise în câteva rânduri și îi luase în derâdere credința, dar nu era să se împiedice de un mizerabil de musulman.

Și ce dovadă mai mare că Dumnezeu îl iubea: i-l scosese în cale pe cel care voia dispensa pentru nuntă. Iar la schimb, Victor, părintele Victor, ceruse autorizația. Asta înseamnă iubirea creștinească: să ne ajutăm aproapele.

E 7 dimineața. Părintele Victor încă visa, când l-a trezit o bubuitură în poartă: Deschide! Poliția!

Buimac de somn, dar totuși lucid, a improvizat o închinăciune și a sărit la fereastră – mascații!

A alergat într-un suflet la cutia de pantofi ascunsă în dulap și a luat punga cu bani: 30.000 de euro. Atâta muncă să-i adune... Unde să-i pună?

Prin geamul din baie se auzeau rugăciunile vecinului musulman. S-a ridicat pe cadă și a azvârlit punga cu bani cât a putut de departe. Afară, mascații se pregăteau să dărâme poarta.

- Acum cobor!

I-a întâmpinat în sutană preoțească, cu fața smerită și încărcată de toată credința pe care o putea mima:

- Mila Cerului, dar de ce loviți poarta?

- Avem mandat de percheziție. Sunteți Antim Popovici?

- Nu. Eu sunt preot. Mă numesc Victor....

- Aici e numărul 27 C?

- Nu. Este 27 C bis. Următoarea casă e 27 C.

- Legitimați-vă.

A alergat într-un suflet să-și ia buletinul. Într-adevăr, greșiseră adresa. Și banii lui ? Le-a trântit poarta în nas și, plin de nădejde, s-a dus în spatele casei. Nici urmă de bani. Fusese atât de prost și de speriat încât îi aruncase în curtea turcului. Disperat, a sărit gardul. Aproape că s-a spânzurat în sutană, dar nebunia pusese stăpânire pe el:

- Kemal, dă-mi banii că te blestem! Kemal, mă auzi?

Turcul a ieșit în prag cu un pistol în mână:

- Popă nebun, chem poliția dacă nu pleci.

- Dă-mi banii, musulman împuțit!

Atât i-a trebuit turcului. Cu pistolul la tâmplă, părintele Victor a fost nevoit să jure că nu crede în Dumnezeu, că e un hoț și Allah e mare și sfânt. Scena a fost, evident, filmată.

Se apropie finalul, așa că derulăm repede banda: Victor a ajuns la vorba bunicii – e preot la biserica din satul uitat de lume, în miros de lumânări și tămâie, privind zilnic babe cocârjate și moși în sicrie. Acum se mulțumește cu câteva ouă, găini și brânză. Nevastă n-are, că nu i-a plăcut să împartă.

Și nu-l are nici pe Dumnezeu, dar oamenii sunt mult prea săraci și chinuiți de griji ca să-i mai caute pricină. Le e de ajuns că știe pe de rost slujba înmormântării și-i petrece până la groapă. Pe doi lei, că aici lumea nu a auzit de euro.