„Schema Hrebenciuc”, despre care vorbesc George Simion și deputatul liberal Alexandru Muraru, face referire la finala prezidențială din anul 2000. Este vorba despre al doilea tur al alegerilor pentru Cotroceni, care i-a opus pe Ion Iliescu (PDSR) și pe Corneliu Vadim Tudor (PRM).

Social-democrații au fost acuzați că au tras sforile pentru ca liderul de extremist să ajungă în turul doi. Iar acum, ar dori să repete acest scenariu, susțin cei doi politicieni. Scopul ar fi, la fel ca și în 2000, să-l ajute pe candidatul PSD să obțină mandatul de președinte în confruntarea cu cel mai ușor de bătut candidat, George Simion.

Cum s-a ajuns la finala Iliescu - Vadim în alegeri

Finala prezidențială Iliescu - Vadim a fost favorizată de retragerea lui Emil Constantinescu, dar și de disputa dintre PNȚCD, PNL și PD, care realizaseră guvernarea Convenției Democrate. Cele trei partide care au intrat la guvernare împreună, după alegerile din 1996, au ajuns la cuțite pe finalul mandatului. Acest lucru a dus la o fărâmițare a ofertei politice de dreapta.

Pe 17 iulie 2000, cu câteva luni înainte de campania electorală, Emil Constantinescu a anunțat că nu va candida pentru al doiela mandat. Într-un celebru discurs, televizat, Constantinescu s-a declarat înfrânt de Securitate și a declarat că nu se va mai implica în politică.

Măcinată de dispute interne, precum și de criza economică, popularitatea CDR s-a erodat puternic. Iar PNȚCD, în calitate de principal partid al alianței, a suferit cel mai mult. PNL a părăsit alianța înainte de alegerile locale și a candidat separat la toate alegerile din 2000, locale, parlamentare și prezidențiale, aruncându-l la bătaie pe Theodor Stolojan.

După despărțirea de liberali și anunțul lui Emil Constantinescu, țărăniștii au apelat la o improvizație. Au creat o nouă alianță, Convenția Democrată Română 2000, alături de mai multe partide mici. Ei l-au convins pe Mugur Isărescu - guvernatorul BNR - care preluase funcția de premier, să candideze la prezidențiale.

Dreapta politică fărâmițată de orgolii

Înaintea alegerilor prezidențiale din 2000, așa cum arătam mai sus, forțele de dreapta erau fărâmițate, cum sunt și acum. Cele patru partide care au intrat la guvernare în 1996, aveau proprii candidați, împărțindu-și alegătorii. Din partea PNȚCD candida Mugur Isărescu. PNL l-a propus pe Theodor Stolojan. Pentru PD, partid de orientare socialistă pe atunci, dar mai apropiat de dreapta, candida Petre Roman, iar UDMR l-a desemnat pe György Frunda.

De partea cealaltă, PDSR, viitorul PSD, era singurul partid de pe partea stângă care beneficia de o favorabilitate foarte mare. Candidatul social-democraților era Ion Iliescu, care mai deținuse două mandate, 1990-1992 și 1992-1996.

O altă formațiune în ascensiune era, la vremea respectivă, Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor. Personaj vocal, foarte agresiv, extremist, Vadim Tudor a atras atenția celor nemulțumiți de guvernarea CDR.

Surprinzător a avut numeroși susținători chiar în rândul tinerilor. Este celebră o justificare, pe care o invocau mulți când erau întrebați de ce votează cu PRM: „pentru că Vadim este nebun”.

În total, la startul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din 2000 s-au prezentat 12 candidați, cu doi mai puțini decât la alegerile din acest an.

Alegeri prezidențiale în 2000

Prmul tur al alegerilor prezidențiale din 2000 a fost organizat pe 26 noiembrie. S-au prezentat la vot 11.559.458 de alegători (65,31%). Din totalul voturilor exprimate au fost validate un număr de 10.839.424. Foarte multe buletine de vot, 720.034, au fost anulate. Pe primele locuri s-au clasat Ion Iliescu (PDSR) care a obținut 4.076.273 voturi (36,35%) și Corneliu Vadim Tudor (PRM) cu 3.178.293 voturi (28,34%).

Candidații de dreapta au suferit un eșec major. Theodor Stolojan (PNL), cel mai bine clasat abia dacă a adunat 1.321.420 de voturi (11,78%). La rândul său, Mugur Isărescu (CDR) a obținut 1.069.463 de voturi (9,54%). György Frunda (UDMR) a luat 696.989 voturi (6,22%), iar Petre Roman (PD) a obținut 334.852 voturi (2,99%). În paranteză fie spus, pentru Petre Roman a fost finalul la conducerea PD, fiind înlocuit de Traian Băsescu.

Dacă ar fi avut un singur candidat, cele patru formațiuni oarecum de dreapta ar fi reușit să-și trimită reprezentantul în turul al doilea. Dar, separați, au pierdut.

În finala prezidențială s-au confruntat Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Alarmați de posibilitatea ca viitorul președinte al României să fie un politician de extremist, liderii partidelor democratice și-au îndemnat alegătorii să voteze în masă pentru Ion Iliescu. Astfel, candidatul PDSR a obținut victoria cu 6.696.623 (66,83%), în vreme ce adversarul său a luat 3.324.247 (33,17%).

Ulterior, au apărut și speculațiile cu privire la un aranjament pentru promovarea lui Vadim Tudor în turul al doilea. Și atunci au fost voci care, la fel ca și în prezent au susținut că PDSR a pus umărul ca să-l ajute pe reprezentantul PRM să obțină voturile necesare pentru a nu risca o eventuală înfrângere a lui Ion Iliescu. Social-democrații care beneficiau de un sprijin popular masiv ar fi tranferat o parte din voturi către politicianul PRM.

Fricțiunile dintre Ion Iliescu și Adrian Năstase

Alegerile din 2000 au consfințit o victorie fără precedent a PDSR. Pe lângă mandatul de președinte, pentru Ion Iliescu, au obținut și un scor foarte bun la parlamentare. PDSR a obținut 65 de locuri în Senat și 155 de locuri la Camera Deputaților. Pe locul secund s-a clasat PRM care a obținut 37 de locuri la Senat și 84 mandate de deputați.

Pe locul trei, PD a obținut doar 13 mandate de senator și 31 de deputați. Liberalii au obținut 13 mandate de senator și 30 locuri în Camera Deputaților. UDMR a obținut 12 mandate de senatori și 27 de deputați. PNȚCD, pentru că a candidat într-o coaliție, nu a trecut pragul electoral și, ulterior, a decăzut complet.

În aceste condiții, PDSR și-a asigurat guvernarea, beneficiind și de sprijinul parlamentar al PRM și UDMR. Adrian Năstase a fost numit premier, iar guvernarea sa a fost considerată una dintre cele mai controversate. Cei patru ani au fost presărați de numeroase scandaluri de corupție, iar premierul a fost acuzat de tendințe autoritariste.

Exasperat de acuzațiile de corupție, Ion Iliescu a acuzat „capitalismul de cumetrie” din partid. Tensiunile s-au accentuat, iar relațiile dintre Iliescu și Năstase s-au răcit spre finalul mandatului. În vara lui 2004, după o dispută cu Iliescu, Năstase era cât pe ce să demisioneze de la conducerea partidului și de la guvern.

A renunțat la demisie, dar a fost de acord să producă niște schimbări în partid. Steaua politică a lui Ion Iliescu începeaa să apună, iar poziția sa de lider de necontestat era atacată direct.

Adrian Năstase se pregătea să-i ia locul. N-a fost să fie, căci alegerile din 2004 i-au dat planurile peste cap. A pierdut președinția în fața lui Traian Băsescu, dar și șefia PSD. Nici Ion Iliescu nu avea să-i supraviețuiască politic. Gafa de a-l grația pe Miron Cozma la final de mandat l-a costat susținerea baronilor locali ce-l doreau, iarăși, la șefia partidului.