Scriam acum ceva timp, atunci când asistam la un spectacol tragic, imediat după ce Mihai Șora, - iertat să fie la Judecata Instanței Supreme! - apărea pe uriașe ecrane publicitare, de pe care românii erau ademeniți în numele libertății să-și facă cumpărăturile de la un anumit magazin on-line: „De pe panouri publicitare uriașe, așezate deasupra Orașului, consilierul Anei Pauker ne privește ca un bunic blând și înțelept, care ne îngăduie în livada sa cu fructe ale înțelepciunii aflate în plin rod. Idilică imagine, nu-i așa? Una de basm, una parcă decupată direct din proza lui Ionel Teodoreanu. Nimic mai fals! Nu bunicul își privește urmașii, ci nepoțeii care știu nițică istorie își privesc bunicul, scos în fața casei, la drum, așezat pe un scăunel, cu pălăria pusă lângă el, pentru ca trecătorii să pună niște bănuți în ea: un bătrân ajuns la vârsta nevinovăției absolute este expus ridicolului.”

Dar nu doar bunicuțul era expus ridicolului ci, odată cu el, și cei cărora Mihai Șora le-a fost băgat pe gât drept model. Să recunoaștem, a fost o reușită a propagandiștilor progresito-neo-marxisto-tefelisto și cum le-o mai zice, care au mai prostit încă o dată mulți oameni.

Avea să treacă ceva vreme și din ce în ce mai mulți dintre „nepoței” cu nițică știința de Istorie și cu drag de arhive, dar și cu ceva posibilități mai speciale de documentare, aveau să dezvăluie adevărul cu privire la cine a fost Mihai Șora în realitate. Cel mai performant dinrte „nepoței” avea să fie un coleg de la rubrica „Opinii” a EvZ, col.(r.) Tudor Păcuraru, fost șef al unui important compartiment de analiză-sinteză din cadrul SRI. A fost invitatul meu în podcastul Evz-Tv de vinerea trecută, cel care a purtat numele „Mihai Șora, un #rezist călit în laboratoarele NKVD”.

Jurnaliștii cu ceva experiență știu ceea ce voi spune acum: uneori, foarte rar, se poate întâmpla ca atunci când realizezi un interviu, să rămâi mut în fața unor dezvăluiri extraordinare, pe care să te temi să le curmi chiar și cu o răsuflare, darămite cu vreo vorbă care să-l abată pe interlocutor. Am fost în această stare, din prima clipă în care Tudor Păcuraru și-a aruncat ochii pe niște hârtii dintr-un dosar și a început să povestească despre Mihai Șora. Mi-am redus intervențiile și întrebările aproape de zero, de frica să nu întrerup povestirea extraordinar de relevantă a carierei lui Mihai Șora, începută în rezidentura NKVD de la Paris, continuată ulterior în România, chiar și după 22 decembrie 1989.

Cred că este cum nu se poate mai potrivit ca expunerea făcută în emisiunea realizată cu Tudor Păcuraru, în fapt un document istoric important, să rămână și în formă scrisă:

Ajuns la Paris în 1938, Mihai Șora se simte atras de filosofia marxistă. Era o epocă în care intelectualii simțeau nevoia să se angajeze față de restul societății, să-și asume responsabilități politice. Mulți dintre ei s-au angajat înspre dreapta, atât în România, cât și în Franța, mulți s-au angajat înspre stânga, și în Franța, și în România.

Angajamentul lui Mihai Șora a fost facilitat de un anume Eugen Fried cunoscut sub pseudonimul „Clément”, pe care l-a întâlnit într-un cerc de studii marxiste de la Paris. Cine este acest Eugen Fried? La acea vreme organele de spionaj ale Uniunii Sovietice erau prezente în Franța prin două structuri, strict întrepătrunse, acționând concertat, dar erau două structuri separate, una a NKVD (să-i spunem mai pe scurt KGB) și una a Cominternului, tot spionaj, dar sub acoperire de partid. NKVD era încadrată cu „referenți”, iar cea a Comintern cu „instructori”. Domnul Fried era șeful spionilor KGB din Franța.

În 1930-1932, Eugen Fried a avut o relație cu Ana Pauker, pe acea vreme, instructor Comintern la Paris.  Din relație, a rezultat un copil, Mașa(Maria) Fried, care a trăit între anii 1932-2020, născută la Moscova și crescută în Franța de Aurore Memboeuf, fosta soție a liderului comunist, Maurice Thorez, secretar-general al Partidului Comunist Francez (PCF), marionetă a Kremlinului.

Acest om de paie nu avea de fapt o putere reală în Partidul Comunist Francez, care era condus de fapt de Eugen Fried. Lui Fried i-a plăcut și de nevasta lui Maurice Thorez și i-a luat-o. Pur și simplu a trăit în concubinaj cu soția aparentului său șef. Ceea ce spune multe despre puterea pe care o avea Eugen Fried în acel moment.

Îndatoririle sale nu erau de partid, doctrinare sau de propagandă. De astea se ocupau instructorii Cominternului. Îndatoririle lui Fried erau de contraspionaj. El trebuia să dea afară din partid - sau chiar mai rău - pe social-democrați și pe anarho-sindicaliști. În plus, trebuia să vegheze ca PCF să nu fie infiltrat de troțkiști. Aceste sarcini și le-a îndeplinit cu o duritate extremă.

În 1939, PCF a fost declarat ilegal în Franța, iar Fried, cu poliția pe urme, a  fost nevoit să se retragă la Bruxelles. Dar domnul Șora a rămas acolo. A acționat în lunile care au urmat ocupării Franței alături de Benoit Frachon, care rămăsese ca șeful rezidenturii KGB acolo, din cauza faptului că domnul Eugen Fried era evreu de origine și era pus în pericol de o eventuală ocupare a Franței. În momentul în care a căzut frontul, în 1939 era deja clar că o să se prăbușească, la Moscova se știa, a fost retras și trimis într-un loc neutru, la Bruxelles. N-a trăit mult, până la urmă anarho-sindicaliștii i-au dat de urmă și a fost omorât în 1943 de persoane necunoscute.

Revenim la domnul Șora. Eugen Fried, care l-a recrutat, i-a dat o recomandare excelentă, sub forma unei cablograme cifrate - comunica cu Moscova prin rețele radio cifrate. Această recomandare a ajuns în mod normal în mâinile instructorului pentru Franța, adică fosta amantă a domnului Fried, Ana Pauker. Deci Ana Pauker îl știa pe Mihai Șora încă din 1938. Lucrurile astea, în Franța, au evoluat urât, în sensul că după atacul asupra Uniunii Sovietice din 1941, a început vânătoarea de comuniști în Franța. Mihai Șora a avut prevederea să se retragă în Elveția, de unde și-a continuat activitatea, așa, mai subteran. Dar în 1944 Franța a fost eliberată, iar domnul Șora și-a reînnoit relația cu domnul Benoit Frachon și, spun gurile rele, a participat la așa-numitele tribunale ale poporului. Nu există dovezi în acest sens. Tribunalele Poporului erau structuri constituite pentru epurarea așa-zișilor colaboraționiști, structuri ilegale, despre care și azi istoriografie franceză evită să vorbească. Neavând dovezi despre aceste lucruri, mai bine să trecem peste ele, remarcând totuși că există mulți emigranți, din Franța, cu convingeri de dreapta, care îl arată cu degetul pentru astfel de acțiuni.

Se știe clar că în 1945 se angajează în Frontul Popular Român din Franța. Era o organizație de acoperire a KGB-ului. Existau astfel de fronturi populare de acest fel pentru toate țările din viitorul lagărul socialist. Urmau să constituie un sprijin, cică național, pentru toate acțiunile KGB care urmau să se desfășoare. În 1946, Ana Pauker a devenit ministru de Externe la București. În prima zi când a ajuns la MAE, a avut loc o epurare rapidă a ministerului și preluarea acestuia sub control KGB. În același timp la Paris, cei din Frontul Popular au făcut exact același lucru la Paris, au luat cu asalt legația României de la Paris, au luat cheile și documentele de la funcționarii burghezi și i-au dat afară, așteptând noua echipă de la București. Timp de 10 zile - 2 săptămâni, legația României de la Paris a fost ocupată de militanți, printre care și Mihai Șora, care s-a ales cu un dosar la contraspionajul francez. În acel moment, în guvernul de la Paris era reprezentat din plin PCF, așa încât n-au îndrăznit să zică nimic, au tolerat ocuparea ambasadelor străine de către elemente turbulente. Dar în 1947, americanii au pus o condiție: Franța primește fondurile Planului Marshall dacă dispar comuniștii din guvern. Franța a dat afară comuniștii din guvern. În acel moment a pornit cronometrul pentru Mihai Șora.

Franța a arestat și expulzat acoperiții KGB. Atât Eugen Ionescu, cât și Paul Goma, vorbesc despre notorietatea, în emigrația română de la Paris, a faptului că Mihai Șora era agent KGB. Era agentul guvernului de ocupație de la București. Din acest motiv a fost pus sub ancheta discretă a Centrului Național Român, care era o ramură a „securității” franceze, DST, care a conchis asupra faptului că este agent sovietic. I s-a făcut „ordin de expulzare” și, în 1948, a apărut la București. A fost expulzat oficial. El timp de 10 ani nu a avut voie să se întoarcă în Franța.

În România s-au petrecut chestii ciudate: cum a venit, a fost numit șef de cabinet la Ana Pauker. Îl cunoștea din 1938, fiind recomandat de fostul ei amant. Al doilea comentariu, a fost primit la secția de cadre a MAE. În 48 nu ajungeai la Ministerul de Externe, decât dacă erai membru al PCR și aveai recomandare de la organizația de bază. Tov. Șora era și fiu de popă, nu avea nici recomandare și nici nu era membru al PCR, ci al PCF. Ulterior Constantin Stuparu, cadristul care a avut în grijă acest dosar, cadrist la MAE și ofițer de Securitate acoperit, a relatat că recomandările pentru Mihai Șora au venit în rusă, cu antetul KGB, și că exista și o traducere în română, ca să priceapă și cadriștii români.

Clar este că Șora a fost primit în PCR foarte târziu, în PMR ca să fiu precis, și a cerut să i se recunoască stagiul în ilegalitate din 1938, de când intrase în PCF. Și i s-a recunoscut, deși PCF în 1938 nu era în ilegalitate. Astfel că Șora a fost, până zilele trecute, ultimul beneficiar el pensiilor de partid pentru ilegaliști. Deci ce spunea cadristul Stuparu acum vreo 45 de ani la un pahar de vorbă, se confirmă pe documente.

În 1951, Gheorghiu-Dej și Bodnăraș reușesc să-l convingă pe tovarășul Stalin că Ana Pauker trebuie epurată, pe fondul convingerilor din ce în ce mai antisemite ale lui Stalin și a faptului că Ana Pauker avea un frate care acționa în scopuri sioniste, cel puțin așa era etichetat. Mihai Șora a fost luat de la MAE imediat după plecarea Anei Pauker și a fost pus șef de redacție la ESPLA, unde a făcut o treabă bună, a reîntemeiat seria BPT, până a izbucnit Revoluția din Ungaria, în 1956.

Ambasador la Budapesta era Iuri Andropov. El a coordonat represiunea sovietică sângeroasă împotriva poporului ungar. Pentru această represiune cu mii de morți și zeci de mii de răniți, când și-a părăsit postul a devenit direct șef al KGB. Ideea fixă a lui Iuri Andropov a fost să scape de agenturile occidentale care parazitau lagărul socialist. Atunci a activat oamenii care erau în Secret Intelligence Service, în frunte cu Kim Philby, care au făcut rost de agentura britanică în Europa de Est. Și în 1957 au început arestările. KGB a trimis la toți frații săi socialiști, printre care în acei ani se număra și securitatea română, liste. Și nu doar liste, ci și specialiști.

Neagu Cosma povestește cum, în 1956, sediul Securității s-a umplut brusc de agenți KGB, care să coordoneze represiunea dacă izbucnește ceva în România. Printre țintele desemnate a fost Constantin Noica, care era agent britanic din 1936 și a fost până la moartea sa, recrutat prin fosta sa soție, englezoaică, care a activat în așa numitul Cerc Alpin Bucegi, care era o acoperire a Secret Intelligence Service.

Acum, KGB nu avea cum să spună Securității că, vedeți, noi avem oameni la britanici, care ne spun și numele, nu era de căderea Securității române să știe asta. Așa că s-a organizat o echipă mixtă, un vechi agent KGB, Mihai Șora, care era șeful, de 20 de ani în legătura KGB, secondat de doi agenți ai Securității locale, Pavel Apostol, numele real este Pal Erdos, cu criptonimul Șerban, iar în legătură, lt. Col. Andrei Olimpiu.

Al doilea martor al Securității în acest proces a fost Zigu Ornea, care a fost reactivat ca agent la 18 feb. 1958, dar de fapt era în legătură încă din 1948, când, ca agent provocator al Securității, a organizat o așa-zisă Asociație Sionistă la liceul din Botoșani. Cei care aderau la acea organizație ajungeau direct la Canal. Criptonimul era „Hulea” și era în legătura lt. maj. Ion Calițiu.

În Dosarul „Noica-Pillat”, acest triumvirat de agenți a băgat la pușcărie 23 de persoane, al 24-lea nu a apucat să ajungă la pușcărie pentru că a murit în anchetă. Nicu Steinhard, Dinu Pillat, Al. Paleologu, Păstorel Teodoreanu și ceilalți membri ai lotului au încasat 174 de ani de muncă silnică și 94 de ani de închisoare cu prilejul acestui proces.

În  aceste proces, „Noica-Pillat”, Mihai Șora a fost martorul Securității, care a vorbit despre relațiile de spionaj ale lui Noica cu Comitetul Național Român, creația DST-ului, contraspionajul francez, care se făceau prin scrisori pe care Noica i le trimitea cunoscutului „bandit” Emil Cioran.

Toți cei implicați n-au avut cine știe ce viitor, nici măcar Pavel Apostol, care în anii precedenți, în anii 50, a fost omul Securității în anturajul lui Lucian Blaga, pe care l-a turnat copios, dar n-a reușit să-l ducă la pușcărie. Pavel Apostol a fugit apoi în Franța, pentru că nu era de acord cu regimul Ceaușescu.

În 1958 începe refluxul. Atunci, de sus în jos, oamenii sovieticilor sunt contactați pe linie de partid, de o comisie condusă de Vasile Patinileț, și din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej li se pune în vedere să nu mai coopereze cu sovieticii, fiindcă PCR este deschis la observațiile lor. Era ordinul direct al lui Gheorghiu-Dej, iar a doua parte a ordinului era să fie contactați de Securitate și preluați sub control. Acesta e sensul raportului de recrutare din 1962 a lui Mihai Șora, care a avut o discuție de o oră și jumătate cu securiștii. La preluarea unui agent se semnează un angajament. Angajamentul lui Mihai Șora cu KGB, din 1938, a devenit caduc în 1962, când a semnat angajamentul cu Securitatea. Erau contactați de Securitate ca să știe că sunt sub ochii ei și ca să semneze un document prin care erau exonerați față de angajamentul luat față de KGB.

Dl. Șora a făcut o treabă excelentă în cultura română, sunt în măsură să apreciez asta pentru că sunt urmașul său la BPT, am fost pt. 2 ani șeful redacției BPT; la fel, dl. Zigu Ornea a făcut o treabă excelentă, pe care a terminat-o prost, cu o carte în care zice de Eminescu că e legionar.

În 1989, Uniunea Sovietică a (re)devenit stăpână pe situația de la București. Așa că a reactivat ce putea reactiva. Zigu Ornea era prea bătrân și prea compromis ca să-l mai propulseze și l-au făcut doar șef de editură. Pavel Apostol fugise deja. Mihai Șora a fost făcut ministru al Educației, în Guvernul Roman.

E o mică problemă aici. În acel moment Uniunea Sovietică începuse deja să se fisureze. Și autoritățile vorbeau pe mai multe glasuri, care uneori se contraziceau. Unul dintre aceste glasuri era Karoly Kiraly, vicepremier în Guvernul Roman. Karoly Kiraly era fișat de Securitatea română ca agent KGB. Acesta l-a contactat pe Mihai Șora spunând că are ordin - de la Moscova sau Iliescu, era același lucru - să semneze un ordin de segregare etnică a școlilor.

Mihai Șora în acel moment era descoperit, în sensul că dispariția Securității făcuse caduc angajamentul lui din 1962, iar KGB și-a amintit de el și l-a reactivat. Pe mulți dintre cei care trecuseră de partea Securității i-a amenințat că-i împușcă, dacă nu se conformează.

Așa că Mihai Șora a semnat faimosul ordin de ministru prin care de la liceul Bolyai din Tg. Mureș au fost aruncați în stradă copiii români din 14 clase de liceu, după care a început epurarea de elementul românesc, elevi și profesori, a tuturor liceelor din Tg. Mureș. Și acesta a fost declanșatorul evenimentelor din martie 90 de la Tg. Mureș.

Karoly Kiraly a mințit de mai multe ori, s-a erijat în emisar al sovieticilor și nu era, era al organelor de securitate din Ungaria, s-a erijat în mesager al lui Iliescu și nu era. Așa că a fost eliminat din CPUN, a plecat în Ungaria și nu se mai știe nimic de el.

URSS promisese Occidentului că livrează lagărul socialist în bună stare, nu avea niciun interes să strice această „mașină”, nu aveau nevoie de conflict interetnic, iar din această cauză Mihai Șora nu a primit acordul să se retragă din guvern, i s-a spus să rămână acolo și să repare ce se mai poate. Nu aveau alt agent prin care să cârpească situația.

După căderea Guvernului Roman s-a retras către GDS, unde a găsit o mulțime de persoane care nu-i cunoșteau trecutul. Dar apoi s-au publicat actele lotului „Noica-Pillat”, și după cum vedeți, elevii lui Noica, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu nu au fost la înmormântarea lui. În urma multiplelor revelații privitoare la rolul său din anii 30 și 1990 despre felul în care a slujit interesele sovietice, au fost foarte puțini cei care l-au condus pe ultimul drum. E păcat, putea rămâne în istoria culturii prin realizările sale editoriale.