Afacerea cu casete VHS, care a adus profituri de zeci de milioane de dolari, este un subiect controversat. Ea implică aspecte politice, economice și culturale din perioada comunistă a României, în special în anii '80. În ciuda izolării politice și economice, populația avea un interes mare pentru cultura pop occidentală, inclusiv filmele și muzica. Astfel de casete erau greu accesibile prin canalele oficiale, dar se găseau pe piața neagră. La prima vedere pare că această afacere a fost a unui cetățean oarecare.

În realitate, Securitatea controla totul. Irina Margareta Nistor a dublat peste 3.000 de filme pe casete video vândute clandestin în anii 1980.

Ce sunt și când au apărut primele casete VHS în România

Pentru cei mai tineri, născuți după perioada comunistă, aceste casete VHS (Video Home System) sunt un format de bandă magnetică folosit pentru înregistrarea și redarea video. Sistemul a fost dezvoltat de compania japoneză JVC (Victor Company of Japan) și a fost lansat pentru prima dată pe piață în 1976. Ele au devenit populare în anii '80 și '90 pentru înregistrarea programelor de televiziune și pentru vizionarea filmelor acasă.

În România, astfel de casete au apărut în a doua jumătate a anilor '80. Fiind o țară comunistă, accesul la tehnologia video era foarte limitat și controlat strict de autorități. Cu toate acestea, s-au găsit modalități pentru ca populația să se bucure de filmele occidentale. Casetele video erau importate prin diverse canale, uneori în mod legal, alteori pe căi ilegale, fiind aduse în țară prin contrabandă. În unele cazuri, acestea erau obținute direct de la producători sau distribuitori din Occident.

Afacerea cu casete VHS a început rapid să prindă contur. Trăind cu multe restricții, românii au găsit în filmele occidentale un mod de a evada din comunism. Odată ajunse în România, casetele erau copiate și distribuite printr-o rețea bine organizată de persoane conectate cu regimul sau cu Securitatea. Aceste casete erau vândute pe piața neagră la prețuri ridicate, oferind astfel acces la filme occidentale într-o perioadă în care acestea erau cenzurate.

Cum funcționa afacerea ilegală

La prima vedere, afacerea cu casete video aparținea unui cetățean oarecare. Teodor Zamfir pare să fie în spatele contrabandei cu casete video. El era un personaj influent și bine conectat în cercurile de putere ale regimului comunist. Avea legături strânse cu Securitatea, serviciul secret al regimului, care controla multe dintre activitățile economice și comerciale. În casa acestuia, o vilă din zona Dorobanți –Floreasca, erau multiplicate casetele cu filme occidentale.

Afacerea cu casete VHS era bine pusă la punct. Casetele video, televizoarele color și aparatele video erau aduse în țară de artiști, sportivi, șoferi de tir, marinari și piloți sau erau trimise de rude și prieteni. Aparatele erau vândute la mica publicitate, iar casetele video erau copiate și apoi distribuite pe piața neagră. S-a dezvoltat o rețea complexă de contrabandă și distribuție. În ea erau implicate multiple persoane și instituții, demonstrând astfel corupția și oportunismul din cadrul regimului. Această afacere a permis multor români să aibă acces la filme și muzică occidentală, contribuind la o anumită deschidere culturală în ciuda izolării impuse de regim.

În vila lui Teodor Zamfir, despre care am pomenit anterior, erau copiate casetele video. Aproximativ 150 de videorecorder funcționau neîncetat, zi și noapte, în mansarda casei sale. La demisol se înregistra dublarea în română a filmelor occidentale, făcută de Irina Margareta Nistor. Casetele erau vândute ulterior pe piața neagră destul de scump, cu un preț cuprins între 1.000 și 1.200 de lei. Zilnic se vindeau aproximativ 100 de astfel de casete. Multiplicarea casetelor nu se opera aici. Filmele cumpărate de la Zamfir erau ulterior copiate de alte persoane, însă la o calitate mai slabă. Acestea se vindeau cu 300 – 500 de lei.

Cine a fost Teodor Zamfir, persoana din spatele afacerii cu casete VHS

În spatele afacerii cu casete VHS era Teodor Zamfir, sau Dorel pentru prieteni. S-a născut pe 14 iulie 1944 în Livezeni, Hunedoara, într-o familie modestă. A făcut mai multe probleme de mic copil, iar în clasa a X-a este arestat pentru furt. A fost condamnat la opt luni de închisoare corecțională. Când a împlinit 18 ani a intrat în închisoarea Văcărești, iar apoi a trecut prin mai multe centre de detenție. După ce a fost eliberat, s-a angajat ca și montator radio la Electronica și reia liceul la fără frecvență.

În 1966, sora lui Zamfir se căsătorește cu Viorel Botnăraș, fiul generalului Emil Botnăraș, lucru care îi va aduce numeroase avantaje. În același an Dorel este arestat din nou pentru furt și condamnat la 16 ani de închisoare cu muncă silnică. Intervenția generalului Botnăraș i-a redus pedeapsa considerabil. În 1967, în timp ce își ispășea pedeapsa, a semnat un contract cu Securitatea ca informator, cu numele conspirativ Șerbănescu Dan. Decretul prezidențial de grațiere din 1972 îi aduce eliberarea după doar șase ani de detenție.

Prima afacere de contrabandă de succes a lui Zamfir, înaintea celei cu casete VHS, a fost cea cu țuica de prune. Această afacere îi aducea un profit de 300%. Ulterior a început să își închirieze apartamentul cu două camera străinilor prin ONT Carpați la prețul de 1.000 de dolari. Din această sumă lui Dorel îi reveneau 600 de dolari în lei sau în cupoane de valută. A trecut apoi la contrabanda cu țigări. Un pachet la sursă costa aproximativ cinci lei și era vândut ulterior cu sume cuprinse între 20 și 100 de lei. Următoarea afacere profitabilă a fost cea cu cafea, apoi s-a apucat și de trafic cu aurul. Pentru a putea desfășura toate aceste afaceri ilegale, a colaborat cu Miliția și Securitatea.

Afacerea secretă a Securității, încheiată brusc

În anul 1980, Teodor Zamfir este din nou arestat, dintr-o eroare, pentru trafic de valută. Petrece în închisoare șase săptămâni, perioadă în care se împrietenește cu colonelul Tudor Stănică. Acesta din urmă i-a făcut cunoștință cu generalii din Securitatea, după cum spunea chiar Zamfir. După ce este eliberat își continua afacere ilegale, obținând venituri de aproximativ 800.000 de lei. A urmat apoi afacerea cu casete video, coordonată chiar de generalii din Securitate.

Zamfir călătorea în occident, de preferat în Londra, de unde își aducea casete VHS originale pe care le copia ulterior. La fiecare drum aducea aproximativ 100 de filme. Călătoriile lui erau posibile datorită colaborării cu Securitatea. La graniță era așteptat de cineva de la UM 0225 au UM0195 (contrainformații externe) pentru a nu fi pus să plătească vamă. Chiar el a mărturisit că nu ar fi putut să desfășoare această afacere ilegală fără ajutorul securității.

În 1986 afacerea cu casete video ajunsese la apogeu. Producea aproximativ 1.000 de copii în 24 de ore. Jumătatea din acestea le oferea gratuit „prietenilor” din Securitate, Militie și partid pentru a-și putea desfășura afacerile în voie. Banii au continuat să vină și după căderea regimului comunist, însă nu se mai bucura de monopol. În 1992 a lichidat afacerea și a vândut întreaga aparatură, potrivit informațiilor din cartea „A fost ca-n filme” de Liviu Tofan și Stejărel Olaru.