Roșu, avocat la firma Țucă, Zbârcea și Asociații, a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru că a adus amendamente, pentru un client, la un contract de cesiune de drepturi litigioase.

„NU UCIDEȚI STATUL DE DREPT! NU UCIDEȚI DREPTUL LA APĂRARE!

Robert Roșu, avocat la firma Țuca, Zbârcea & Asociații (TZA), s-a uitat peste un contract de cesiune de drepturi litigioase căruia i-a adus unele amendamente din perspectiva regulilor artei. Pentru asta, Robert Roșu a primit 3 ani de închisoare, reținându-se că împreună cu clienții lui ar fi organizat un grup infracțional.

Apoi, clienții i-au prezentat avocatului Roșu o hotărâre judecătorească definitivă prin care, cu 15 ani în urmă, li se acorda dreptul de a li restitui o fermă, solicitându-i să pledeze pentru punerea în executare a acelei hotărâri în fața celor chemați să facă restituția efectivă. S-a dus cu ea la comisia de aplicare a legii fondului funciar și a obținut restituirea în natură.

Avocatul nu este nici detectiv, nici polițist, nici procuror pentru a face cercetări de natură a vedea dacă un act autentic sau orice alte probe pe baza cărora trebuie să pledeze sunt minate de vreun viciu ascuns. Dacă este așa și clientul său avea cunoștință de o asemenea situație, clientul este cel care răspunde. Chiar și atunci când, în exercițiul activității avocațiale, află adevărul, avocatul este ținut de obligația păstrării secretului profesional. El nu este denunțător legitim.

Unii răufăcători ar putea fi astfel mai greu de prins, dar prețul merită plătit pentru a salvgarda integritatea duelului judiciar, ca unică metodă pentru aflarea adevărului. O metodă, poate, deficitară, însă mai bună decât toate celelalte.
Procurorii au zis că hotărârea cu pricina este „greșită” (știu dânșii de ce), astfel că membrii instituției publice care au pus-o în aplicare au comis un abuz in serviciu, iar Robert Roșu, cel care a pledat în fața lor pentru aplicarea unei „hotărâri judecătorești greșite”, fie ea și definitivă, a fost complice la abuz. Și omul s-a ales cu încă o condamnare de 4 ani, dispusă de „partenerii de nădejde ai DNA” de la ÎCCJ. Aici garanțiile date în acest sens de către Livia Stanciu, de tristă amintire, sunt respectate cu sfințenie de succesoarea ei, dr. Corina Corbu.

Hotărârea „greșită” nu a fost anulată și nu s-a probat și decis, printr-o hotărâre judecătorească definitivă de drept penal, că ar fi fost produsul unei infracțiuni. Pentru a decide că este abuzivă și, de aceea, luarea ei în considerare, un abuz, instanțele care i-au judecat pe cei ce s-au folosit de ea și pe avocatul care le-a oferit asistență juridică în acest sens, ar fi trebuit să rejudece speța originară. Or, cu privire la aceasta ele nu erau for de apel.
Pentru a își îndeplini mandatul de a pune în executare o hotărâre judecătorească, avocatul Robert Roșu nu a dat sau primit mită, nu a făcut trafic de influență, nu a falsificat documente și nu a făcut uz de fals (așa cum s-a întâmplat în alte cazuri celebre).

În primă instanță avocatul Roșu fusese achitat pe considerentul că faptele de care procuratura îl acuza – constituire de grup infracțional organizat, trafic de influență, spălare de bani, complicitate la abuz în serviciu etc. – nu există.
În apelul declarat de DNA, un complet de judecători al ÎCCJ, din care nu putea lipsi campionul execuțiilor judiciare, numitul Ionuț Matei, hotărârea fondului a fost răsturnată și în loc de achitare, s-a pronunțat o condamnare, după contopirea pedepselor pentru faptele reținute, de 5 ani cu executare. Aceasta nu pentru autorul eventual al unor fapte penale, ci pentru avocatul lui. Pentru cei care cunosc principiile așezate la temelia funcționării statului și dreptului, și care nu sunt infectați cu virusul justițiar-populismului, o asemenea condamnare are valoarea unei explozii nucleare în lumea justiției.

Înainte de a merge mai departe, să ne oprim asupra procedurii și să observăm că într-o speță în care în joc este libertatea unei persoane, condamnarea se pronunță de o singură instanță, încălcându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție. CEDO și-a spus cuvântul, deja, în această privință, fiind evident că pentru a se asigura exercițiul corect al dreptului la apărare în două trepte de jurisdicție, atunci când instanța de apel este în dezacord cu cea de fond în privința achitării, ea trebuie să caseze prima hotărâre cu trimitere spre rejudecare, iar nu să rețină cauza spre a transforma achitarea într-o condamnare pe care condamnatul nu mai are cum o apela. Aceasta cu atât mai mult cu cât în apel nu au apărut probe noi.

În democrațiile așa zis consolidate, reputate pentru calitatea statului de drept, unde, în procesele penale, se recurge la jurați, condamnarea se pronunță numai dacă se ajunge la o convingere asupra vinovăției inculpatului mai presus de orice dubiu rezonabil (ceea ce este și un principiu de drept penal românesc, mai tot timpul încălcat), cu condiția ca această convingere să fie împărtășită de absolut toți membrii juriului. Dubiul unuia singur duce la achitare. Criteriul lipsei dubiului, pentru a fi o garanție eficientă a dreptului fundamental la libertate, vizează nu numai convingerile individuale, ci și pe cea colectivă a judecătorilor.

În România se pronunță condamnări și cu votul a doi la unul sau chiar doi la trei judecători. Mai mult decât atât, se condamnă direct în apel după achitare în fond, ceea ce, în unele cazuri, a făcut ca judecătorii care s-au pronunțat pentru achitare la fond și în apel, însumați, să fie mai mulți decât cei care au decis condamnarea. Asupra unor asemenea crase încălcări ale principiilor statului de drept, nici miniștrii justiției nici partidele diverselor majorități parlamentare ale ultimului deceniu și jumătate nu au avut timp să se aplece. Acestea au fost mai preocupate să îi pună pe judecători sub controlul procurorilor nemulțumiți de invalidarea rechizitoriilor lor.

Revenind la fondul problemei de la care am pornit, „se sparie gândul”. Condamnarea avocatului Robert Roșu acreditează ideea că orice avocat al cărui client este condamnat pentru că în sarcina sa a fost reținută săvârșirea unei fapte penale, ar trebui, la rândul său, să primească aceeași pedeapsă întrucât, apărând un infractor, în loc să îl denunțe ca „bandit” și „dușman al poporului”, a devenit complicele acestuia sau, cel puțin, l-a favorizat.

După cum bine observa dl Sebastian Bodu, o asemenea ipoteză, deși aparent se poate naște numai în mințile rătăcite, are precedente în istoria României. Așa s-a întâmplat, sub presiunea bolșevică, cu avocații care i-au apărat pe cei inculpați în așa zisul „proces al trădării naționale” intentat demnitarilor regimului Ion Antonescu. Cu acest precedent s-a pus capăt statului de drept pentru multă vreme.
Sesizând un asemenea pericol, cei care trebuiau să reacționeze imediat erau Uniunea Națională a Barourilor din România și mai ales Consiliul Superior al Magistraturii.

Cea dintâi a făcut-o printr-un comunicat în care își exprimă complezent îngrijorarea, fără a anunța nici o măsură concretă de autoapărare civică; după care mahării săi s-au întors pe cealaltă parte pentru a-și continua somnul.
Cel de al doilea, a reacționat însă agresiv la adresa „îngrijoraților” și îngrijorărilor, prin gura noului său președinte, judecătorul Bogdan Mateescu. Acesta a afirmat că „hotărârile judecătorești sunt pilonii statului de drept” și că „este inadmisibil” ca hotărâri definitive să fie „atacate” nu numai public, ci și privat. (Desigur, dl Mateescu a folosit verbul „a ataca” nu în sensul limbajului juridic, care nu îi este chiar la îndemână, și potrivit căruia, într-adevăr, nu există căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive, ci în jargonul mitingist al magistraților #rezist.)

Ce înseamnă „atacuri”?! Adică să spui „crimei” „crimă” și „criminalului” „criminal”, sunt „atacuri”?! Dl Mateescu, urcat cu scriptele lașității și colaboraționismului oportunist pe un scaun nemeritat, crede că scaunul are capacitatea de a face instantaneu din bou savant sau din mardeiaș de cartier, gentleman, și din înălțimea iluzorie a acestuia ne mai dă și lecții. A nu „ataca” decizii criminale înseamnă a fi părtaș la crimă. Legea ne obligă să îl suportăm pe Mateescu în calitate de șef al unei instituții umilite inclusiv prin aceea că a ajuns a fi reprezentată de unul ca el, dar nu și în calitate de moralist.

„Statul de drept” înseamnă „guvernarea legii”, iar nu a hotărârilor judecătorești, în timp ce acestea nu stabilesc adevărul, ci numai adevărul judiciar, între cele două fiind o distanță care se măsoară cu buna credință, competența și independența judecătorului. Când acestea lipsesc, fie și în cea mai mică parte, cum este și în cazul condamnării avocatului Robert Roșu, hotărârea judecătorească devine un act criminal, și nu pilon care susține supremația legii. Iar criminalii, fie ei și în robă, trebuie opriți înainte de a transforma omorul în genocid.

Pe de altă parte, CSM nu este sindicatul (și cuvântul „sindicat” poate fi înțeles în acest context cu sensul pe care îl are în engleza americană) judecătorilor și procurorilor, ci garantul independenței justiției. Or, nu poate exista o justiție independentă și un act de justiție adevărat fără avocați siguri că nu există nici un pericol în faptul de a-și exercita profesia cu loialitate absolută față de cel care apelează la apărarea lor.

Condamnarea unui avocat pentru a-și fi asistat clientul este nu pilon al statului de drept, ci atentat la adresa statului de drept și a dreptului la apărare lato sensu, fără de care stat de drept, adică, repet, guvernarea legii, nu există. Și un președinte al CSM care sare spre a scăpa asemenea condamnări de o justă calificare și de oprobiul public cuvenit, este nedemn de funcția pe care o deține.

Dacă lucrurile nu sunt imediat puse la punct, de acum încolo orice avocat va ezita să își utilizeze toate abilitățile profesionale în apărarea clienților săi, ceea ce, desigur, va afecta dreptul la apărare al acestora, în timp ce justițiabilii vor trăi într-o imensă stare de nesiguranță, neștiind dacă, făcând apel la un avocat, nu cumva plătesc un al doilea procuror care, pentru a scăpa de pușcărie, va pune concluzii „patriotice” de condamnare alături de reprezentantul oficial al Ministerului Public.

Iată de ce, sub aspect practic imediat, dincolo de remediile judiciare în mare parte, potrivit legislației actuale, iluzorii, un act de grațiere individuală, inclusiv sub imperiul reacției avocaților, dar și a magistraților responsabili și a opiniei publice, în general, apare ca indispensabil.
Statul de drept nu este monopolul magistraților; mai ales atunci când justiția este politizată. Statul de drept este un bun al întregii națiuni. El a fost câștigat cu sânge, așa cum a fost câștigată și libertatea. Și trebuie apărat acolo unde și atunci când este pus în pericol. Dacă este nevoie, și cu prețul vieții.

În decembrie 2020, la treizeci de ani de la farsa judiciară a procesului soților Ceaușescu, în decembrie 1989, o justiție care nu mai are nici o legătură cu supremația legii, ci reprezintă mult prea des triumful fărădelegii, ține să aniverseze acel sinistru episod, despre care voiam să credem că reprezintă ultima suflare a unei justiții abuzive, acoperită, cel puțin, de alibiul excesului revoluționar, prin condamnarea avocatului Robert Roșu. Avocații ceaușeștilor, imposibil de deosebit de acuzatorii publici, devin astfel model pentru noua revoluție #rezist din justiție. Cine nu e ca ei, ca Robert Roșu va păți!

Un asemenea model este inacceptabil. Iar când el este susținut și de voci din vârful CSM, care răsună sinistru în tăcerea asurzitoare a barourilor sau pe fondul lamentațiilor abia murmurate de purtători de cuvânt ai acestora, viitorul apare sumbru.

În acest context, avertismentul pastorului Martin Niemöller, trebuie să ne fie călăuză: „Mai întâi au venit să îi ia pe comuniști, și n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Apoi i-au arestat pe social-democrați, și am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu m-am scandalizat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine am vrut să vorbesc și să protestez, dar nu mai era nimeni care să mă audă și nu mai rămăsese nimeni care să mă apărere”.

După ce i-au luat pe atâția, a venit vremea să îi ia și pe avocați. Adică, să ne ia tuturor dreptul la apărare. Vorbiți măcar acum, căci, în curând, nu va mai fi nimeni care să vă audă!”, a scris Adrian Severin pe pagina sa de Facebook.