A informa furnizând știri, a face cunoscute fapte. A informa modelând, lasând o impresie care durează. Poate că nimeni în afară de Eugenio Scalfari nu a reuşit să informeze în toate sensurile vocabularului, nu urmărind o presupusă neutralitate pe care cei care o etalează sunt de multe ori primii care o trădează, ci prin practicarea meserii de jurnalist în cadrul unor idei puternice și niciodată ascunse.

Eugenio Scalfari s-a născut la Civitavecchia pe 6 aprilie 1924. Licențiat în drept, a început să lucreze ca jurnalist în 1950, la publicaţia Mondo a lui Mario Pannunzio și la Europeo. În 1955, a fondat împreună cu Arrigo Benedetti săptămânalul L'Espresso, al cărui director a fost între 1963 și 1968, după ce în ultimii cinci ani a fost secretar național adjunct al Partidului Radical. Sub conducerea sa, L'Espresso a publicat timp de câteva săptămâni o anchetă istorică despre un proiect de lovitură de stat al SIFAR, serviciul secret militar condus atunci de generalul Giovanni De Lorenzo. Denunţat pentru defăimare, Scalfari va fi condamnat în primă instanţă, însă va fi achitat în gradele ulterioare de judecată, notează RaiNews.

În 1968 a fost ales deputat pentru Partidul Socialist Italian. În 1974 a înființat ziarul La Repubblica, al cărui director a fost timp de douăzeci de ani, rupând diverse tipare dominante ale presei vremii, de la formatul cu șase coloane când toată lumea ieșea cu nouă, până la decizia de a nu se ocupa de sport și de a nu apărea lunea.

"Acest ziar este puțin diferit de celelalte. În loc să etaleze o neutralitate politică iluzorie, el declară în mod explicit că a făcut o alegere. Este alcătuit din oameni care aparțin vastei game a stângii italiene, conștienți defaptul că exercita o profesie bazată pe un maxim de profesionalism și de independență".

La 14 octombrie 1978, după moartea lui Aldo Moro, ziarul a publicat un interviu inedit al lui Scalfari cu președintele de atunci al creștin-democraților, care a avut loc înainte de răpirea de către Brigăzile Roșii și în care Moro își dezvăluie intenția de a implica gradual PCI în guvernarea țării.

La începutul anilor '80 și '90, Repubblica urmărește îndeaproape povestea fuziunii dintre compania publică ENI și cea privată Montedison în joint venture-ul Enimont, anticipând multe dintre neregulile care vor fi apoi constatate apoi de procesele Mani pulite. În ultimii doi ani în care s-a aflat la conducerea ziarului, Repubblica s-a opus ferm ascensiunii politice a lui Silvio Berlusconi, bătălie care a continuat multă vreme chiar și sub conducerea ulterioară a lui Ezio Mauro.

"Laicii nu au, prin definiție, nici papi, nici împărați, nici regi”

Printre numeroasele sale cărți sunt amintite Toamna Republicii (1969), Razza padrona (1974), Interviuri cu cei puternici (1979), Anul lui Craxi (1984), Seara mergeam în via Veneto, Storia di un gruppo dal "Mondo" alla "Repubblica" (1986), Întâlnire cu mine (1994), În căutarea moralității pierdute (1995), romanele Labirintul (1998) și Ridul de pe frunte (2001), autobiografia Omul care nu credea în Dumnezeu (2008). Secularismul a fost întotdeauna una dintre pietrele de temelie ale gândirii și abordării sale față de societate.

"Laicii nu au, prin definiție, nici papi, nici împărați, nici regi. Nici măcar episcopi, cu atât mai puțin episcopi-conți. Ei au, ca stăpân pe ei înșiși, propria lor conștiință. Un simț al responsabilității. Principiile libertății, egalității și fraternității ca puncte cardinale de orientare. Pe baza acestor principii, drumul lor s-a împletit și cu creștinismul și socialismul. Cu acesta din urmă în baza unei egalități care în niciun caz nu poate fi separată de libertatea trăită ca un drept inalienabil al indivizilor dincolo de orice discriminare de rasă, religie, sex".

În 1996 a părăsit conducerea ziarului La Repubblica și câteva luni mai târziu a fost numit Cavaler al Marii Cruci de către președintele de atunci al Republicii, Oscar Luigi Scalfaro. Va continua să colaboreze cu grupul, publicând editoriale lungi în ediția de duminică a ziarului și păstrându-şi rubricile în suplimentul Il Vaticano și în L'Espresso. În ultimul deceniu l-a intervievat în mod repetat pe Papa Francisc. Ultimul articol pe care l-a semnat în La Repubblica poartă data de 6 martie și este intitulat „Mușcătura otrăvitoare a șarpelui rus”.

„Scalfari. O călătorie sentimentală”

"Europa are o rană în inimă, se numește Rusia, care la rândul ei are o altă rană și mai mare, se numește Ucraina. Oroarea nespusă a imaginilor care sosesc în aceste ore de la Kiev și din orașele distruse mă lasă consternat. Ajuns la vârsta mea, nu mi-am imaginat niciodată că voi putea fi martorul unui conflict în inima Europei. Credeam că secolul al XX-lea, cu toată frământarea lui și cu urmele rănilor pe care încă le purtăm asupra noastră, fusese arhivat în cărțile de istorie, dar ororile au reapărut iar aceasta este cu siguranță cea mai gravă criză de după Al doilea razboi mondial".

În octombrie 2021 Rai Documentari a difuzat „Scalfari. O călătorie sentimentală”, un documentar care redă dialogul dintre Scalfari și fiicele sale, o conversație desfășurată între pereţii casei, într-o totală libertate de confruntare între oameni profund uniți, schimburi de amintiri și puncte de vedere: știri, politică şi istorie îmbogăţite de tuşeul generaţional.

Articol de Giuseppe Asta Traducerea Cătălina Păunel/cpaunel/fmatei