Evenimentul Zilei > Social > Adevărata profesie a lui Florin Condurăţeanu
Adevărata profesie a lui Florin Condurăţeanu

Adevărata profesie a lui Florin Condurăţeanu

Există pe lumea asta o profesie care poate fi practicată indiferent de nivelul de inteligenţă sau de gradul de instruire al celui înhămat la ea. Este o profesie pentru care nu există o şcoală anume sau vreun curs intesiv, unde să fie deprinsă.

O întâlnim practicată şi de un om foarte titrat, cu o mulţime de diplome de merit înrămate pe pereţii biroului, dar şi în bojdeuca unui om trăitor într-un colţ de aşezare uitată, cu o icoană şi o seceră aninată de un cui bătut în peretele de lut al căsuţei.

Este o profesie ca o graniţă. O graniţă mai durtă decât Zona demilitarizată dintre cele două Corei. O graniţă la fel de definitivă, cum este cea dintre viaţă şi moarte. O graniţă pe care un om, în toată viaţa lui, nu o poate trece niciodată. Este de la început, până la sfârşit, de o parte, sau de alta a ei.

Este o profesie care se practică la orice oră din zi şi din noapte, necondiţionat şi care nu-ţi aduce nici salariu, nici alte beneficii.

Este o profesie care face parte din fiinţa celui care o practică, fără ca măcar să-şi dea seama.

Este profesia de om bun!

  Florin Condurăţeanu era de profesie, om bun. De meserie, a fost jurnalist. Unul de excepţie. A făcut parte din Naţionala de Jurnalism a României, care înainte de 1989 scotea, sub comanda lui Adrian Păunescu, revista „Flacăra”. Dar Ţuţu, cum ne plăcea să-l alintăm, ar fi putut face oricare altă meserie. Ar fi putut fi profesor, medic, preot duhovnic sau altă meserie în care sunt în mod direct ajutaţi oameni. Pentru că el asta făcea. Ajuta oameni. De la un sfat, spus blând, cu vorbe alese dar îmbinate în aşa fel încât să priceapă oricine, până la intervenţia pentru un consult la cei mai mari medici din ţară.

Presa română se află acum la priveghi. După obiceiul românesc, la priveghi, se spun poveşti din viaţa celui plecat. Vreau să păstrez acum această tradiţie. Cu atât mai mult cu cât Florin ţinea enorm la tradiţiile româneşti. La România.

Ultima apariție a lui Florin Condurățeanu. Interviu eveniment la Dosare de Presa. Reacția lui Mirel Curea

         Eram în campanie electorală cu PP-DD. Maşina în care eram eu la volan şi Florin în dreapta mea, urma în coloană imediat după cea în care se afla Dan Diaconescu. Aşa am străbătut, doar noi doi în maşină, de mai multe ori, ţara de la un capăt la altul. Ca să aveţi un ordin de mărime, atunci când am plecat, maşina mea, un jeep solid, ca să ţină prin toate coclaurile, avea doar 12.000 de kilometri. Când ne-am întors din cea de-a doua campanie, avea 150.000 de kilometri. Ore în şir şi mii de kilometri am stat umăr lângă umăr.

A fost o desfătare. Nicio clipă, datorită lui, deşi din când în când mă întreba grijuliu dacă nu am obosit, nu m-am simţit ostenit. Vorbeam despre literatură, despre artă ori picanterii despre vedetele pe care le intervievase, cam toate personalităţile din ţara asta. Cu foarte mulţi rămăsese prieten şi-l sunau din când în când. Cunoştea istoria locurilor prin care treceam, dar şi poveşti şi întâmplări despre oamenii din zonă. Era un fel de dicţionar enciclopedic, la care eu nu aveam altceva de făcut decât să dechid pagina cu subiectul pe care îl doream, după care începea încântarea.

La un moment dat, ajunsesem în vestul ţării, la Lovrin, în Timiş. Localitate renumită pentru soiul de grâu care se inventase aici. Era în jurul prânzului. Gazdele ne pregătiseră o gustarte. Dar noi eram mereu pe fugă. Dan Diaconescu avea ambiţia să străbatem toată ţara. Nu am avut timp de zăbovit, deşi am fi vrut. Atunci, gazdele ne-au rugat măcar să luăm la noi o pâine. O pâine mare cât o lună plină, făcută din grâul inventat aici. Arăta grozav şi mirosea a belşug. Am luat-o şi am plecat, mulţumind. Mie îmi era foame. Cu o mână pe volan, am rupt cu cealaltă o bucată zdravănă şi am început să muşc din ea. Era dumnezeiască şi la gust. Florin a rupt şi el o bucată şi m-a întrebat unde poate să o pună, într-un colţ al maşinii unde nu umblam, pentru că vrea să o păstreze. M-am arătat nedumerit. Pentru ce să o păstrezi?

„Pentru că vreau să le duc şi alor mei, acasă, o bucată de pâine cu adevărat românească”.

De când am vorbit cu Răzvan, fiul lui Ţuţu, căruia i s-a stins în braţe, mă gândesc numai la acea pâine. Pâine românească, mare şi bună, precum sufletul de român, mare şi bun, al lui Florin Condurăţeanu.

Ţuţu, de profesie, om bun!