La 71 de ani, Marina Voica a lansat un dublu album.

Nu cred ca am trait cum trebuie, dar am trait cum am vrut!”, spunea Marina Voica, la vreme de bilant. A sfarsit anul 2007 multumita, macar si numai pentru ca a reusit sa lanseze un nou album, dublul CD „A fost odata ca niciodata... Intr-un colt de cafenea /  La tarmul marii”, editat de Electrecord.

Un cadou pe care si-l face la varsta de 71 de ani, spune ea, amintindu-si cateva dintre piesele ei de suflet, „Intr-un colt de cafenea” sau „Ce vrei tu, mare albastra”. Melodii pe care, la randul ei, a dorit sa le daruiasca celor ce-si amintesc inca slagarele de demult.

EVZ: Viata la tara? Marina Voica: Locuiesc de sapte ani la Breaza si nu sufar nici de singuratate, nici de plictiseala, mai compun, mai cant, mai stau pe internet. Mi-a fost destul de usor sa iau decizia de a parasi Capitala, mai ales ca nici inainte nu eram o persoana real adaptata unui oras mare. Am gasit un loc racoros, o casa frumoasa, in care sunt fericita. Toata lumea ma intreaba cum imi este, asteptandu-se la un sir lung de lamentari, „vai, e cumplit, cu batranetea, cu singuratatea...”

In realitate, cred ca traiesc o perioada frumoasa a vietii mele. E drept ca acum sunt privita mai mult ca un om in varsta. Focul ala de altadata s-a dus. Si asta doare! Ma doare ca singurele sentimente pe care le mai poti starni ca batran sunt respectul si compasiunea! Dar ma viziteaza toti prietenii la Breaza, asa cum toti au fost alaturi de mine si la Bucuresti, la lansarea noului meu album. Ce sa spun, nu, nu mi-e dor niciodata de Bucuresti. Sunt diferita de alti artisti, mai linistita, mai retrasa. Asa am fost intotdeauna.

Ati spus mereu ca dragostea va inspira pentru a compune...Vezi tu, unii suntem femei, altii suntem barbati... asa e facuta lumea asta, un loc in care se intampla fel si fel de lucruri. Desi am trait iubiri pasionale, uitandu-ma acum retrospectiv, parca n-as spune ca iubirea ar fi cel mai important lucru in viata. Parca nu-i asa de important, parca sunt lucruri mai frumoase.

Poate sa vina un print calare, ca tot n-as da seara pe care am petrecut-o cu cateva zile in urma la Bucuresti, alaturi de prieteni. Omul, se pare, este mai degraba un animal cerebral, pe care-l bucura mai mult chestiile spirituale. Oricum, despre povestile mele de iubire se scrie intotdeauna ca si cum s-ar fi intamplat alaltaieri. Lumea e interesata mai ales de relatia cu Laurentiu Cazan, dar pana si asta este o istorie de acum 25 de ani. Pe atunci eram inca foarte tanara. Biologic eram cu 27 de ani mai mare decat el, dar diferenta intre noi nu era deloc.

Toata lumea e in cautare de lucruri picante, dar nu-i nimic picant in toata povestea asta. Eram foarte tanara, eu eram libera, el era liber. Daca isi imagineaza cineva ca „vai, saraca de ea, imbatranise si s-a agatat de unul mai tinerel”, se insala. Am curajul sa spun ca, de fapt, eu eram mai tanara decat Laurentiu Cazan... Si acum sunt... Doar ca acum am exclus toate iubirile din viata mea, fiindca nu mai vreau, pentru ca e o belea si jumatate, pentru ca e o boala rea, care nu face bine nimanui.

Chiar si fara iubire, ati gasit totusi povesti pentru un nou album... Sunt 45 de cantece, mai vechi si mai noi, incepand cu piese de pe primul meu disc. Am amestecat si melodiile recente, si melodiile mele de suflet, de la „Ce vrei tu, mare albastra”, la „Dor calator”, „La malul marii” - acestea sunt piese de acum 20 de ani, dar sunt si piese de acum de 45 de ani, cum ar fi „Baila Negra”, sau alte piese care au facut voga, cum ar fi „Intr-un colt de cafenea”. Fiecare cantec este el insusi o poveste, as putea sa scriu cate o carte despre fiecare dintre ele.

„Baila Negra”, de exemplu, l-am imprimat cu Teodor Cosma, o mare figura de la Electrecord, directorul orchestrei lui Radu Serban. Abia venisem in tara cand am imprimat piesa asta, nici nu prea stiam romaneste. Imi amintesc vremurile de atunci... Debutul meu muzical in Romania s-a suprapus unei perioade de mare efervescenta a televiziunii si am devenit populara, practic, intr-o clipa. Nu am avut emotii, desi de felul meu nu sunt o persoana increzatoare.  Pur si simplu eram prea tanara sa am emotii. Acum am emotii, pentru ca acum am o cruce de dus! Am toate responsabilitatile stranse dupa o viata de om. Pe atunci insa... ce eram?

O piesa de suflet?Da, piesa „Ore”, a lui Ionel Tudor. I-am omorat cantecul, pentru ca l-am prezentat in festivaluri pe vremea comunistilor, in timpul celor sapte ani in care am fost in dizgratie. A fost o melodie mare, care, daca ar fi fost cantata de altcineva, ar fi luat oriunde mari premii. Asa, cantata de mine, a trecut neobservata. O mare nedreptate. Au fost sapte ani de dizgratie pe vremea lui Ceausescu. Incercasem sa plec in Germania, e drept ca eram rusoaica, dar poporul rus nu ne mai era asa prieten.

NOUTATI

Istoria din cafenea continua in apartamentul 23

„Intr-un colt de cafenea”...?E primul meu cantec de dupa Revolutie. Pentru mine a fost bine dupa Revolutie, parca a fost asa ca un fel de foc de inspiratie. M-am consacrat ca textier si compozitor. Am 45 de ani de cariera, dar niciodata nu am avut un asemenea slagar cu adevarat durabil. Culmea este ca povestea acestei piese nu este povestea mea. Eu sunt exact invers, nu ma duc niciodata la cafenea, nu ma duc singura in niciun caz si nu m-as lasa niciodata agatata de un barbat...

Nu stiu de unde am scos povestea asta... asa mi-a venit mie. Oricum, pe noul album, povestea din cantecul vechi merge mai departe, in piesa „Apartament 23”. Cei doi, care s-au indragostit in cafenea, vor acum sa continue povestea, iar ea ii spune: „Inima ta e ocupata / suna-ma alta data/ cand se va elibera/ cauta-ma daca vrei / apartament 23”. Putin prea indraznet, nu?