Ați văzut vreodată strânse la un loc sute de covoare viu imprimate, alunecoase și fine la atingere, urcate pe pereți, în locul tablourilor, așternute pe lavițe scumpe, înnegrite în vremuri mai sofisticate decât ale noastre sau înșirate pe lemnăria lucioasă a unor scări de marmură? Nu?

Eh, aflați că un astfel de loc magic, unde desenele din covor se asortează cu o pânză de Grigorescu evaluată la 40.000 de euro sau cu un tablou marca Baba – nu i-am reținut prețul – chiar există. Dar să nu vă închipuiți că magia prinde viață așa, la întâmplare. Ea este cultivată, îngrijită, răsfățată, în ani și zeci de anotimpuri de iubire împărtășită. „Am crescut de mic în atmosfera unei case doldora de cărți, obiecte de artă, tablouri. Părinții mei – tata, sas, iar mama, șvăboaică – au terminat Filologia. Am fost, toată viață, firi sensibile. Așa am și ajuns să fac teatru, să mă joc de-a actoria. Am urcam pe scândură la Timișoara, făceam teatru în limba germană, pentru ca mai târziu să ajung la Teatrul Evreiesc de Stat, la București. Am învățat idiș în trei luni, m-am împrietenit cu Maia Morgenstern, mă obișnuisem… Până-n 1987. Apoi…”.

Bani grei din peștii de acvariu

Bărbatul din fața mea își încleștează degetele într-un spasm al rememorării: „În , 87, m-au dat afară din teatru, mi-am pierdut locul de muncă. Ce vremuri! Încet-încet, ajunsesem să trăiesc dintr-o pasiune: peștii de acvariu. Azi așa, mâine așa, începusem să câștig binișor, mi-am dezvoltat întreprinderea, eram foarte cunoscut și apreciat în domeniu. Câștigam 12.000 de lei pe lună, o avere! Gândiți-vă că la Teatru aveam un salariu de 2.000 de lei”.

Norbert Hauser se entuziasmează, sângele îi revine în pomeți: „A mers bine cu peștii de acvariu, eram bogat și fericit. Apoi a venit Revoluția. Odată cu ea, și chinezii, care au adus după ei inclusiv pești exotici de acvariu. Am renunțat la afacerea mea, am emigrat în Germania”. De aici înainte, povestea lui Norbert se leagă indisolubil de covoarele orientale, o nouă pasiune ce avea să-l prindă în mrejele ei. „Prin , 93, în Germania, am fost în vizită la un prieten, colecționar de covoare rare, nobile. M-am mirat când am văzut câte avea atârnate pe pereți, nu eram obișnuit. El m-a inițiat în această activitate. Mi-a dat, inițial, o carte despre covoare. Am citit-o, m-a prins. Fiecare călătorie în Turcia avea să se transforme, apoi, într-o vânătoare de obiecte moi și vesel colorate. În câțiva ani, microbul îmi intrase în sânge”.

Românii preferă bej

Norbert Hauser se așează mai comod pe un maldăr de covoare aduse tocmai din Afganistan și mă îndeamnă să gust din ceaiul turcesc uitat întrun colț: „Se răcește, nu uita de el!”. Îmi descleștez fălcile încremenite sub hipnoza poveștii și sorb două guri mici. Aroma licorii se răspândește în liniștea după-amiezii de vară, surpată molcom de interlocutorul meu: „Așa am ajuns să transform și această pasiune, care a crescut incredibil în douăzeci de ani, în afacere. Mi-am deschis în București această galerie. Aduc covoare din India, din Turcia, din Iran, din Afganistan… Am peste 1.500 de covoare strânse aici. Din lână, din mătase… Doar că românii nu prea se dau în vânt după carpetele de calitate. Își fac case frumoase, elegante, le umplu cu mobile superbe din veacul al XVII-lea, dar nu li se pare firesc să le accesorizeze cu covoare orientale, cele mai bune din lume”. Nu deslușesc sensul amărăciunii lui Norbert, care înțelege nedumerirea mea: „Româ nii cumpără covoare, nu încape vorbă, dar cumpără doar covoare în tonuri de bej, gri și nu mai știu eu ce culori din acestea. Or, covoarele mele sunt viu colorate, orientale, na! Cum să fie, dacă sunt din Est? Colorate”.

Prețuri la jumătate, vara

M-am lămurit, dar nu total. Acum nu pricep cum poate un om de afaceri – pasionat, ce-i drept -, ale cărui produse n-au așa mare căutare la români să țină o galerie în cea mai scumpă zonă din Capitală. „Plătiți chirie aici, sau e casa dumneavoastră?”, m-am pomenit întrebând în timp ce-mi roteam ochii pe tavanele înalte. „E închiriat, dau 2.500 de euro pe lună!” Puțintel, dacă luăm în calcul fițele din „Primăverii”. Și totuși! Misterul mi se dezleagă, în parte, când observ eticheta unui covor țesut în vechea Persie. 3.000 de euro e trecut, discret, printre ștampilele care atestă fel și fel de originalități. „Vindeți un covor și-ați achitat chiria pe o lună”, conchid, elucidat în sfârșit. „Poate vreo șapte!”, parează gazda mea. „Nu-i chiar așa ușor. Sunt luni la rând când nu vând nici măcar un covor. Ai noștri cumpără bine înainte de Crăciun și de Paști. În rest… Uite, acum, pe timp de vară, am fost nevoit să reduc toate prețurile, dar toate, la jumătate. Măcar să rulez banii, să țin afacerea în viață”, îmi destăinuie Norbert.

 

Clienții buni: de la șefi de stat, la actori celebri

Afacerea cu covoare de lux prosperă grație comenzilor rare, dar bune, aducându-i lui Norbert Hauser clienți importanți sau celebri: „Klaus Johannis are în toată casa covoare cumpărate de la mine. Trimitea special pe cineva să le achiziționeze. Bine, am avut un punct de desfacere și la Sibiu. Dar l-am închis, nu prea mai mergea… I-am vândut covoare scumpe și rare lui George Copos, Maiei Morgenstern… Am fel și fel de clienți. Când prind câte o comandă serioasă, îmi mai revin, recuperez din investiții și rulez din nou capitalul”, detaliază actorul-comerciant.

Vinde și covoare românești? „De unde să le mai iei? Că nu mai sunt! Mai cumpăr câte o scoarță veche, oltenească, dar doar pentru plăcerea mea. Am câteva piese aici de o sută și ceva de ani. Haideți să vi le arăt!”, mă ademenește Norbert.

12.000 de euro costă un covor din mătase

La Galeria Buhara n-ai să găsești covoare de două sute de lei bucata, dar ai să afli, în schimb, obiecte fine cu prețuri pe măsură. „Acesta de aici costă 12.000 de euro”, mă informează Norbert în timp ce degetul lui se ridică spre colțul din dreapta al camerei. „Este adus din India, e mătase de cea mai bună calitate și a fost realizat în mai bine de două luni de muncă. Are un milion de noduri pe metru pătrat. O întreprindere titanică”.

 

 

Te-ar putea interesa și: