Atât mi-a trebuit. A doua zi de dimineaţă, când aştepta trenul, tata s-a trezit cu mine lângă el pe peron. „Ce-i cu tine”? „Merg şi eu la Bucureşti” „Ai bilet”? Unde s-a mai pomenit elev sau stundet, să meargă cu trenul pe vremea aceea, altfel decât cu naşul? „N-am”! „Atunci nu eşti cu mine”! Am stat pe holul vagonului. În compartiment, tata, pe măsuţa de la geam, tot corecta câte ceva prin hârtiile pe care le răsfoia, scoase dintr-un diplomat ce părea făcut din tablă de inox, foarte la modă la vremea aceea.
În Gara de Nord ne aştepta actorul Constantin Codrescu. Impecabil cu ţinuta lui de intelectual rasat. Venise cu maşina să ne ia. El mai făcea rost de benzină. Celebritate, de!
Tata l-a rugat ca, înainte de a se apuca de lucru (deci, intuisem bine, lucrau la piesă), să trecem pe la mătuşă-mea, sora maică-mii, că-i adusese o sacoşă cu câte ceva de-ale gurii, mai uşor de procurat la Brăila decât la Bucureşti. Pe vremea aceea era cam foame. Am plecat din gară. Ei doi în faţă, eu, pe bancheta din spate cu gura căscată, fascinat – mamă ce-mi mai plăcea cuvântul ăsta – de personalitatea marelui actor.
Imediat au început să vorbească despre viitoarea piesă. În contradictoriu, dar fără să se certe, deocamdată. Mătuşa mea locuia undeva, lângă Piaţa Piptănari, pe la Cimitirul Bellu. Aşa că de la gară, am luat-o prin labirintul de străduţe în pantă de prin spatele autogării Filaret. La fiecare intersecţie, tata, abia coborât din trenul de Brăila, îi dădea indicaţii lui Nenea Puiu, bucureştean get-beget, pe unde să o ia: „Nene Puiule, la dreapta, Nene Puiule, pe aici înainte până la al doilea colţ…” La un moment dat, marele actor s-a enervat şi, cu vocea lui profundă şi expresivă, l-a întrebat pe tata: „Coane Ionică, îţi mai aduci aminte că pe vremea noastră erau nişte fondante foarte bune? Se numeau Laura”. Tata a dat afirmativ din cap. „Îţi aminteşti că pe cutie era o blondă superbă?” „Da”! „Casa galbenă, de colo din colţ, o vezi?” „Da”! „Ei bine, pe fata de pe cutie, chiar Laura o chema, era amanta mea şi locuia în casa de acolo. Veneam destul de des la ea. Aşa că nu-mi mai da indicaţii, că nimeresc pe aici şi beat, şi treaz, şi ziua şi noaptea”.
Tata nu a mai zis nimic până la mătuşă-mea. După, am mers la „Caru’ cu bere” unde s-au certat de-a binelea. Ceartă din care am învăţat o groază de lucruri despre Panait Istrati, dar şi despre arta de a pune în scenă o piesă de teatru. Constantin Codrescu urma să o regizeze.
După două luni, piesa „Martor şi judecător”, în regia lui Constantin Codrescu, autor Ion Bălan, avea premiera, iar peste o săptămână era distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor. Peste altă lună, era difuzată la TVR, păcălind cenzura.
Personajul Laura, nu apare nicăieri în piesă, deşi după cum ne-a descris-o Nenea Puiu, era o combinaţie între Neranţula, Kira Kiralina şi Ţaţa Minca.
Recomandările noastre
