Evenimentul Zilei > International > Activiștii woke ard cărți, iar a scrie una a ajuns să fie un pariu înspăimântător
Activiștii woke ard cărți, iar a scrie una a ajuns să fie un pariu înspăimântător

Activiștii woke ard cărți, iar a scrie una a ajuns să fie un pariu înspăimântător

THE TELEGRAPH. În ce condiții arderea de cărți nu este ardere de cărți? Atunci când e un ritual de „purificare prin foc”.

Presa canadiană scrie că în 2019 un consiliu școlar din Ontario a scos din bibliotecile din subordinea lui 4.700 de volume având „conținuturi depășite sau stereotipuri negative” despre populația indigenă, între care benzi desenate cu Tintin, Asterix și cowboy-ul Lucky Luke. 30 de cărți au fost arse „în scop educativ”. Cenușa lor a fost folosită ca îngrășământ la plantarea unui copac.

A fost vizată și „Tintin în America”, lucru curios, întrucât, deși îi tratează de sus pe americanii nativi, o face cu compasiune: sunt săraci dar mândri și sunt alungați de pe pământurile lor de către americani lacomi. Hergé, autorul seriei, constituie un exemplu clasic în privința motivului pentru care opera cuiva nu poate fi respinsă în bloc, pe baza unor erori izolate. El a evoluat în timp ca artist. Opera lui timpurie, cum e celebra „Tintin în Congo”, e vădit rasistă, dar Hergé a realizat acest lucru, l-a regretat și în superba carte „Nufărul Albastru” i-a dat lui Tintin un prieten asiatic, un egal, pe care Tintin îl iubea într-atât încât într-un volum ulterior s-a lăsat atras în Tibet de un vis pentru a-l salva de Abominabila Femeie de Zăpadă (ea însăși, s-a dovedit, o victimă a publicității negative). Dacă filtrăm istoria vom pierde înțelegerea evoluției sau nuanțele trecutului.

Trudeau întruchipează o generație prinsă la mijloc

Un alt motiv pentru care oamenii nu ar trebui să ardă cărți este acela că e josnic și primitiv. Am voie să spun asta? Justin Trudeau, premierul aerian al Canadei (Doamne, te rog, nu-l mai lăsa mult în funcție), a declarat că el, „la nivel personal”, este împotriva arderii de cărți, dar că nu avem noi dreptul să le spunem indigenilor ce să simtă sau ce să facă. Atunci când unii au dat foc unor biserici, vara aceasta, Justin a declarat, iarăși, că nu e un lucru bun dar că le poate înțelege motivul (descoperirea unor morminte nemarcate ale elevilor indigeni din școli administrate de biserici).

Trudeau întruchipează o generație prinsă la mijloc între respectul moștenit pentru libera exprimare, proprietate, tradiție și consolarea credinței și, pe de altă parte, incapacitatea de a apăra aceste lucruri în fața acuzațiilor de ordin moral formulate de „victimele istoriei” – sau, mai probabil, de o elită liberală de stânga care le exploatează trecutul pentru a câștiga ori păstra puterea. Până și guvernul britanic, care a pornit un război împotriva curentului woke [progresism radical – n.trad.], are mâinile legate, deoarece mulți dintre miniștrii lui au înghițit pe nemestecate filozofia din care a izvorât curentul woke. Răspunsul corect este acela că cenzura este aproape întotdeauna greșită și că actualele acuzații formulate în vederea obținerii dominației asupra spațiului public sunt nerezonabile. Ironia sorții face să avem nevoie de o reiterare a certitudinilor liberale mai vechi.

„Nu vă alăturați celor care ard cărți”

În 1953, într-un moment în care unii americani se porniseră să elimine literatura „subversivă” din biblioteci, președintele Eisenhower s-a abătut de la discursul dinainte pregătit pentru deschiderea anului universitar la Dartmouth pentru a spune un lucru care la apogeul McCarthyismului era temerar, iar astăzi pare radical (nu, aceste subiecte nu sunt nicidecum ceva nou: înaintașii noștri s-au gândit mult și temeinic la ele). „Nu vă alăturați celor care ard cărți”, le-a spus el studenților. „Să nu credeți că puteți ascunde greșelile prin ascunderea probelor că ele au existat vreodată. Să nu vă fie frică să mergeți la biblioteca voastră și să citiți fiecare carte” – atât timp cât o carte nu e fundamental indecentă (în definitiv Ike era totuși un republican).

El a mai adăugat că și comuniștii „fac parte din America. Și chiar dacă ei au idei care contravin alor noastre, dreptul lor de a le rosti, dreptul lor de a le înregistra și dreptul lor de a le pune undeva unde sunt accesibile și altora sunt indiscutabile, pentru că în caz contrar nu mai este America”.

Pe scurt, Occidentul e Occident fiindcă noi nu le spunem oamenilor ce să gândească. Acum am făcut însă un pas înapoi către McCarthyism, tratând greșelile trecutului și radicalismul prezentului ca și cum ar fi o otravă de care trebuie să fim protejați. Și sunt diverse grade de toxicitate. Statuia unui netrebnic bântuind piața centrală a orașului e un subiect rezonabil de dezbatere, dar o carte pe un raft – o carte pentru copii, mai presus de toate – e un lucru atât de straniu prin banalitatea și particularitatea lui încât e și înfricoșător prin implicațiile sale: cât de multe alte lucruri ar putea fi interzise dacă piromanii își vor îndrepta atenția asupra lor?

În consecință, trăim într-o atmosferă de paranoia. Trudeau nu e sigur ce ar trebui să spună. Eu nu sunt sigur ce aș putea spune fără a păți ceva. În octombrie îmi va fi publicată o carte – „Ce s-a întâmplat cu tradiția?” (disponibilă și cu precomandă!) – și, când am terminat acest ultim manuscris din cele cinci scrise în ultimii 15 ani, am trăit o emoție nouă. Teamă. Teamă că voi fi judecat nu pe baza valorii argumentelor mele, ci că voi fi citit de către unii cu scopul de a-mi găsi lucruri ofensatoare și de a deveni ofensați. Această cultură groaznică omoară probabil o mare parte din artă și din cercetare.

Donald-ul lovește din nou

Un bărbat care trăiește fără teamă e Donald Trump, de unde și faptul că și-a petrecut a 20-a comemorare a atentatelor de la 9/11 nu în rugăciune, ci la un meci de box. A absentat și de la ceremoniile oficiale organizate la secții de poliție și de pompieri, unde, mă văd nevoit să admit, se bucură de o primire bună. E greu de crezut că George W. Bush era odinioară chipul evlavios al conservatorismului american, pe când acum este Trump, iar această călătorie din punctul A în punctul B nu a fost încă adecvat explicată.

Un lucru totuși voi spune: trei dintre președinții de la comemorare au pornit la război. Trump nu (lui Joe mai dați-i ceva timp). Vă doriți un conducător care spune ce trebuie dar face opusul? Sau unul care nu dă dovadă de respect acolo unde s-ar cuveni dar menține soldații în siguranță? În lumina eșecurilor lui Joe, mulți americani ar putea conchide că „cel mai rău președinte din toate vremurile” nu a fost chiar atât de rău și că argumentele în favoarea unei a doua candidaturi se înmulțesc. (Rador)

 

 

Publicat in categoriile: International
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: