O veste neagră pentru mine, dar și pentru cei care au cunoscut-o. Dragii mei jurnaliști de la Evenimentul zilei, Libertatea, Click!, Rețete și Vedete am primit confirmarea că fosta noastră colegă, Marina Dohi a murit.

Decesul s-a produs pe 11 septembrie, dar doar ieri am reușit să am un dialog cu nepoata sa de la Suceava. Un cancer galopant a răpus-o.

Se pensionase în anul 2020, deci nu s-a bucurat prea mult de o viață mai liniștită decât cea de ziarist și nici pagubă statului n-a făcut. Să vă spun eu cât era de pasionată de jurnalism? Știți voi mai bine, căci ați lucrat cu ea. Pe Învățământ era numărul 1 și a ajutat foarte mulți tineri ziariști să se perfecționeze și să înțeleagă sistemul educațional de-a lungul istoriei de 30 de ani de „libertate” în „noua democrație”. A sesizat mereu disfuncțiile, a vrut să ajute deopotrivă copiii și profesorii.

Marina Dohi scria despre orice subiect. Se documenta acolo unde nu cunoștea domeniul și avea talentul de a scoate în evidență ce era mai interesant. Și-a încheiat misiunea jurnalistică alături de mine, în 2023, lăsând în urmă articole diverse pe site-ul Rețete și Vedete. Dumnezeu să o aibă în pază!

O să public un text de-al ei despre începuturile vieții de ziarist în redacția condusă de Ion Cristoiu. Vroia, cândva, să scrie o carte cu amintiri de reporter. Cu siguranță tinerii jurnaliști vor fi uimiți cum se făcea presă în urmă cu peste 30 de ani, iar unii cititori ai Evenimentului zilei își vor aminti (măcar) cum alergau la taraba cu ziare ca să-și cumpere un exemplar.

AMINTIRI DE LA BULINA ROŞIE

Marina Dohi

„Am fost mama primarilor şi spaima miniştrilor”

Într-o duminică din martie, cu mulți ani în urmă, Simona Ionescu, fost redactor șef adjunct la EVZ, m-a anunţat pe Facebook că a făcut cont pentru „Bulina roşie” şi m-a invitat să mă alătur grupului format din jurnaliştii care au lucrat sub conducerea lui Ion Cristoiu la celebrul ziar din anii ’90.

În câteva ore, foşti colegi, de pe trei continente şi din toată ţara, au început să „vorbeasca” pe FB. Până la ora 3.00 dimineaţa. A fost Jihad! Se regăseau cu bucurie, după foarte mulţi ani.

Record nedoborât de tiraj: 1.000.000 de exemplare

În anii ’90, se cumpărau braţe de ziare pentru că, în sfârşit, românii primeau informaţii şi ştiau ce se întâmplă în jurul lor. Nick Jordan, un american de origine română, a adus în ţară trei calculatoare şi aşa au apărut primele pagini paginate ca „afară”.

Majoritatea ziariştilor scriau articole în care îşi dădeau cu părerea, scriau ce le trecea prin cap, inventau. Când a apărut „Bulina roşie”, şefii celorlalte gazete au scris că este un gunoi, o ruşine pentru „breaslă”. Însă, Ion Cristoiu a dus ziarul până la un tiraj zilnic de aproape un milion de exemplare, record neegalat încă. Sunt onorată că am lucrat atunci la acest ziar, am învăţat enorm şi m-am ales cu nişte prieteni şi colegi pe viaţă.

Trebuia să înţeleagă toată lumea, de la ministru, la coafeză

Când am ajuns la „Bulina roşie”, în august 1992, fugeam de nişte doamne foarte certăreţe de la „Meridian, un altfel de cotidian”, printre primele ziare paginate pe calculator. Comparativ, „Bulina” mi se părea foarte urâtă: tipărită pe plumb, litere mari, texte încărcate de supratitluri, subtitluri, bumbi, câte trei-patru semnături la articol.

În foarte scurt timp, am înţeles rostul acestor reguli: trebuia să înţeleagă toată lumea, de la ministru, până la coafeză. Cel mai tare era supratitlul: „Încă o dată Evenimentul zilei a avut dreptate!”.

Atmosfera din redacţie era excepţională

După 19 ani de la apariţia „Bulinei”, cred că acei cinci ani petrecuţi în această redacţie au fost cea mai extraordinară perioadă din viaţa mea. Întâi de toate, atmosfera din redacţie era excepţională: aproape toţi eram prieteni, chiar şi atunci când numărul ziariştilor crescuse la aproape 300. M-am întâlnit după ani cu mulţi dintre ei şi am constatat că îmi sunt la fel de dragi şi am aceleaşi sentimente faţă de ei.

Mirel Curea îmi spunea, la întâlnirea după 19 ani de la primul număr al „Bulinei”, că a remarcat că îi plac aceleaşi persoane ca odinioară. „Am avut instincte bune! Pe tine te iubesc de atunci”, mi-a spus Mirel Curea, unul dintre cei mai buni şi corecţi ziarişti din câţi am cunoscut.

La rândul lor, foştii colegi mă recunosc imediat, au cuvinte frumoase să îmi spună, dar își aduc aminte, amuzaţi, de câte o expresie colorată aruncată de mine în redacţie.

Ion Cristoiu nu a dat indicaţii

„Bulina roşie”, în opinia mea, nu a fost o şcoală a lui Ion Cristoiu, în sensul că el ar fi dat indicaţii sau ar fi ţinut prelegeri, iar ziariştii notau cu sârg totul. Eu cred că au devenit ziarişti buni doar cei care au vrut să înveţe, urmărind ce subiecte sunt publicate, cum sunt scrise, cum să îţi faci relaţii bine informate, cum să vezi o problemă în fond, nu superficial.

Am lucrat într-o debara!

Mişu Bărbulescu, un ziarist talentat cu care mai lucrasem, m-a trimis pe teren din prima zi. Întâlnirea cu el, şeful Secţiei Social, a fost la bufet, locul său preferat. „Secţia” era, de fapt, o cămăruţă de doi pe patru, fără geamuri, cu două birouri, patru scaune, o maşină de scris care se strica mereu şi un telefon bandajat în întregime din pricina căzăturilor de care avusese parte. Ca să ajungi acolo, trebuia să străbaţi un lung hol, să deschizi ultima uşă pe dreapta, să saluţi câteva zeci de colegi înghesuiţi într-un fel de hală, să îl rogi pe Cristi Stancu, Monica Rădoi, Laurenţiu Solomon, Daniel Ionescu „Bilă” sau pe Andi Lupu să mute scaunul ca să poţi intra în „secţie”. Când făceai drumul înapoi, cu tine pleca şi un nor gros de fum care se adunase în cămăruţa-debara.

Aşadar, zece jurnalişti aveau la dispoziţie doar un telefon, care a căzut de foarte multe ori şi era bandajat ca un rănit de război. Majoritatea sprijinea pereţii până pleca cineva pe teren pentru că nu erau scaune pentru toţi.

Exista doar o maşină de scris, pe care „ne băteam”. Alternativa era să te duci la colegele dactilografe şi să le dai texte scrise de mână, „la bătut”. Se dactilografiau în două exemplare, cu indigo. Pentru jurnaliştii de astăzi este mai greu de înţeles, dar mie îmi lipsesc doamnele dactilografe. Dacă duceam un manuscris şi ele nu mă întrebau ceva legat de text, mă duceam şi rescriam ştirea pentru că îmi dădeam seama că nu am reuşit să trezesc nici o reacţie. Dacă doamna dactilografă îmi spunea că este impresionată sau indignată, eram sigură că am scris un text bun.

Fără calculatoare, fără celulare

„Cum transmiteaţi de pe teren, că pe vremea aia nu erau calculatoare în România şi nici telefoane mobile?”, m-a întrebat zilele trecute un coleg tânăr. Nu poate să îşi imagineze cum de eram primii care dădeam ştirile, când nu existau aceste metode rapide. Simplu, am răspuns, prin telefonul fix. Problema era să prinzi o linie liberă în redacţie.

Prin instituţii începuse să apară fax-uri ieftine, din donaţii, le foloseam şi noi jurnaliştii, dar ocaziile erau rare. Curând, în redacţie au apărut „cărămizile Motorola”, aparate de transmisie-recepţie. Laurenţiu Solomon şi Monica Rădoi le cărau deseori, la mitinguri. Când a apărut „Bulina albastră”, ziarul de prânz, parlamentarii au putut citi pe prima pagină ce vorbiseră cu un sfert de oră mai devreme.

Tabla de şcoală de pe hol

Pe holul lung de la intrare, era o tablă de şcoală, unde se afişau amenzile şi primele pe care le semna Ion Cristoiu. În aceeaşi zi, un coleg putea primi două-trei prime, dar până seara era foarte posibil să primească o amendă mai mare decât primele. Mă uitam cu jind la acea tablă, dar numele meu nu a fost niciodată afişat. Cum spuneam, dintotdeauna şi peste tot în lume, problemele sociale nu sunt „spectaculoase”.

Lecţia nr. 1: „Lacul Morii îşi arată fundul”

Colegii mei de la „Social” au rezistat câteva săptămâni sau câteva luni. Doar eu am lucrat aici cinci ani. Ne rupeam picioarele alergând după subiecte, în fiecare zi. Îmi aduc aminte că schimbasem câteva autobuze, tramvaie şi metroul ca să ajung din Titan la Lacul Morii, care urma să fie secat pentru prima oară. Speram ca, după golire, să se vadă nişte schelete, maşini, frigidere şi, de ce nu, câteva mitraliere aruncate de terorişti la „Revoluţie”.

Sperasem prea mult, mi-a ieşit un text modest şi am dat un titlu banal. „Se aruncă! Ce titlu e ăsta?”, mi-a spus Mişu Bărbulescu. Mi-a fost ciudă de drumurile făcute şi am schimbat titlul: „Lacul Morii îşi arată fundul!”. Ion Cristoiu a pus articolul pe prima pagină, chiar lângă „bulină”. Asta a fost prima lecţie despre cum să aleg titlurile.

Prietena secretarelor, dispecerilor, şoferilor şi portarilor

Îmi plăcea să scriu, iar Mişu Bărbulescu îmi accepta textele aşa cum i le dădeam. Asta m-a încurajat foarte mult. Ştiam din experienţă că Secţia Social este, cumva, Cenuşăreasa presei: toată lumea este interesată, se citesc articolele, dar sunt preferate cancanurile, scandalurile, dezvăluirile.

Curând, m-am „împrietenit” cu secretarele primarilor, dispecerii de la apă, căldură, alte regii, pentru că aveam tot timpul ceva de aflat de la ei. Când nu reuşeam, îmbrăcam o fustiţă foarte scurtă, nişte ciorapi frumos coloraţi şi mă duceam personal la cel mai mare şef. Chicoteam, îi rugam să îmi explice ca la proşti, pentru că eu sunt „filoloagă” şi înţeleg mai greu. Dacă nu mergea cu „textul” ăsta, întorceam foaia: îi „ameninţam” să scriu că habar nu au despre subiectul respectiv, altfel mi-ar fi răspuns. Funcţiona o variantă de fiecare dată şi veneam în redacţie cu ştiri importante.

Am scris lunar cel puţin 60-100 de articole, mai mari sau mai mici, pagini duble. Despre mâncare, scumpiri, primari, cutremure, mega-vijelii, sindicate, învăţământ, mediu, regii, drame sociale, afaceri oneroase, invazia lăcustelor maghiare. Pentru prima oară în presă, se publicau hărţi sau scheme explicative, „ca să înţeleagă şi coafeza”. Şi azi folosesc astfel de ilustraţie, foarte apreciată de cititori.

Am desenat penisuri erecte şi în repaus

Eram supărată că venise un nou şef la „Social”, care stătea prea mult la bufet, ca şi precedenţii. Mi-a spus că, „până se întoarce de la cafea”, să îi semnalez ce subiecte sunt mai importante din lista cu care urma să intre în şedinţa de sumar. M-am conformat şi am desenat mai multe penisuri, mari, mici, uriaşe, erecte, semi-erecte şi în repaus total, ca să semnalez care sunt cele mai tari şi cele mai modeste subiecte. Vă imaginaţi cât m-am distrat eu, dar şi ce tămbălău a făcut când s-a întors din şedinţă!

Un articol mititel dărâma un ministru

Foarte curând, ajunsesem „mama regiilor şi a primarilor din ţară”, iar ziariştii de la alte gazete îmi reproşeau că iau amenzi pentru că nu au şi ei subiectele pe care le semnam în „Bulină”.

Fără exagerare, un articol mititel dintr-o pagină de interior putea duce la schimbarea unui ministru, unui director general, se schimbau legi. Atunci, ca şi acum, nici un nou primar sau ministru nu putea intra în biroul lui în prima zi de lucru pentru că se împiedica de mine, gata să fac poze şi să-i pun întrebări, unele foarte intime.

Am depăşit 1.000 de proteste şi mitinguri

Nu aveam de unde să ştiu de câte ori am fost la mitinguri şi proteste, dar jandarmii ştiu pentru că ei consemnează fiecare acţiune ca pe o misiune. M-au anunţat acum câţiva ani că am depăşit 1.000 de participări. Despre mulţi dintre ei ştiu amănunte personale: copii, soţii, boli. Însă, eu am fost modestă faţă de colegii mei Laurenţiu Solomon şi Monica Rădoi! Ei cărau şi „cărămida Motorola”, ca să transmită minut cu minut, dar şi să asculte indicaţiile Eugenei Cristea, şefa lor.

Am aflat ce e aceea o „cma”!

Când m-au trimis la Ministerul Mediului am plâns două luni: nu înţelegeam nimic! Toţi vorbeau despre turbinizare, uzinare, cma (concentraţie maximă admisă, pentru substanţele nocive)! Am rămas cu beleaua asta pe cap şi în ziua de azi, dar de mult timp domeniul nu mai are secrete pentru mine.

Din pricina articolelor din „Bulina roşie”, în anii 90 au picat mulţi miniştri şi directori generali care au condus acest domeniu. Am găsit recent un articol din ianuarie 1994, în care scriam despre vreme! Şi azi fac la fel, ceea ce e dezolant pentru că îmi este tot mai greu să fiu originală când aleg titluri.

M-am aruncat în aventură, ca Indiana Jones!

În iarna 1992, jumătate din ţară era înzăpezită, iar din Gara de Nord nu mai plecase nici un tren de 24 de ore. Trebuia să ajung la Sibiu să văd cu ochii mei deşeurile toxice aduse din Germania şi depozitate la Mărginimea Sibiului. Era un mare scandal în acea vreme.

Am sunat la redacţie să spun că nu pot să plec. Secretara domnului Cristoiu, Stela Popa, mi-a transmis că trebuie să ajung cu orice preţ. „Aruncă-te în aventură! De când nu ai mai avut tu o aventură?” Necăjită, m-am dus la şeful gării. Mi-a găsit un tren personal care ajungea la Copşa Mică, de unde trebuia să iau un alt personal, spre Sibiu. Am fost acompaniată tot drumul de şeful de tren şi de controlori, nu cumva să văd ceva rău prin vagoane.

La Copşa Mică, un tren personal m-a aşteptat două ore ca să mă ducă în Sibiu. Eram jenată că nişte oameni au stat în frig să aştepte sosirea marii ziariste de la „Bulina roşie”. Nu a fost aşa: în trenul foarte vechi, erau doar cinci călători care oricum nu plătiseră bilet: erau romi gabori, adormiţi pe banchetele din lemn ale trenului preistoric.

Deplasarea a fost un succes, din punctul meu de vedere: am întors pe toate feţele subiectul, am făcut poze şi am transmis în timp util. A fost cu adevărat o aventură cum nu mai avusesem niciodată. Jurnaliştii din Sibiu m-au ajutat mult şi sunt prietenă şi acum cu unii dintre ei.

Primarul a pus panseluţe pe stradă

Îmi amintesc că am sunat la o primărie de pe Valea Prahovei ca să stabilesc o întâlnire pentru a doua zi. Am ajuns dimineaţa devreme şi am văzut că străzile şi trotuarele din centru erau spălate cu furtunul şi se plantau panseluţe, iar primarul m-a asigurat că „face totul” ca să am poze frumoase pentru ziar. Ca pe vremea comuniştilor!

Emil Constantinescu a fugit după noi

În altă delegaţie, eram cu Raluca Turcu, colega mea de secţie şi cea mai bună prietenă şi azi. Căutam vilele politicenilor de la Sinaia şi Poiana Ţapului. Seara, am făcut câţiva paşi pe „Corso” şi am dat nas în nas cu Emil Constantinescu, la braţ cu o blondă. L-am salutat, ne-am prezentat, am schimbat câteva cuvinte cu viitorul preşedinte al ţării şi i-am urat o seară plăcută.

La scurt timp, am auzit că cineva striga după noi. „Fetelor, fetelor!” Ne-am uitat să vedem ce se întâmplă. Rectorul Emil Constantinescu fugea după noi dând din mâini. Voia să ne roage să nu scriem că îl văzusem la braţul unei blonde, ca să nu aibă neplăceri în campania electorală.

Pe scăunel, lângă toalete

Asta mă face să îmi aduc aminte de o altă scenă jenantă pentru viitorul preşedinte Emil Constantinescu. Ion Cristoiu nu putea fi deranjat când scria editorialul. Toată lumea ştia şi se conforma. La intrarea în redacţie, erau bodyguarzi şi un redactor care discuta cu vizitatorii.

Într-o seară, a venit Emil Constantinescu, personaj necunoscut pentru cei de la poartă. I-au spus că trebuie să aştepte şi i-au arătat un scaun strâmb. Viitorul preşedinte s-a aşezat cuminte şi a aşteptat îndelung lângă toalete, iar noi ne uitam uluiţi cât de umil este candidatul CDR.

Ştiu de la Radu Tudor că şi Traian Băsescu, actualul preşedinte, ministrul transporturilor pe atunci, obişnuia să vină seara, cu o sticlă de whisky, să comenteze diverse subiecte cu ziariştii de la „politic”. Era nostim să vezi cu unii demnitari căutau prietenia unor foarte tineri jurnalişti.

Reportaje cu maşina poliţiei

Altă dată, dintr-o delegaţie de 7 ore la Baia Mare, o deplasare cu avionul dus-întors în aceeaşi zi, am făcut mai multe reportaje de la vamă, de la spital unde se năşteau mulţi copilaşi cu malformaţii din cauza poluării etc. A fost posibil pentru că autorităţile au deschis toate uşile: la aeroport mă aştepta maşina Poliţiei, care m-a condus şi aşteptat la Primărie, la Prefectură, la Agenţia de Mediu, la spital, la Vama Petea, înapoi la aeroport. Aşa lucram atunci: de nevoie, de frică sau din interes, se deschideau toate uşile.

Primarul bătea cu picioarele în uşă

Acelaşi scenariu s-a întâmplat şi într-o delegaţie la Baia Mare, când am fost pentru un subiect similar. Primarul oraşului m-a avertizat că el va fi dimineaţă în Ucraina, la un eveniment, abia pe seară pot să îi iau un interviu. Eu am sosit dimineaţa cu avionul, o maşină a Poliţiei m-a dus unde am avut nevoie, iar pe la ora şapte seara m-a răpus oboseala. Am dormit tun, la un hotel din centru, până a doua zi.

La micul dejun, toată lumea se uita la mine: cei de la recepţie, ospătarii, portarul. „Doamne, ce au ăştia cu mine? Sunt mâzgălită pe faţă? S-a întins rimelul?”. Am aflat curând. M-a lămurit şoferul primarului care aştepta de o oră să mă ducă la sediu. „Vai, doamnă! De ce nu aţi deschis uşa? Că domn primar a bătut o oră la uşa dumneavoastră, cu pumnii, cu picioarele... S-a trezit tot hotelul!”.

Patru ore am căutat holeră la Tulcea

Cineva îi spusese domnului Ion Cristoiu că la Tulcea e holeră din pricina nivelului scăzut al Dunării. A vrut să plece cineva, imediat, acolo şi m-au trimis pe mine. Până să plec, am sunat la instituţiile din Tulcea care m-ar fi putut ajuta: la Direcţia de Sănătate, la primărie, la prefectură, la Apele Române, la Mediu. Toţi m-au asigurat că nu e nici o holeră în oraşul lor, dar tot m-au trimis: să verific la faţa locului.

Desigur, informaţia primită de Ion Cristoiu nu era adevărată. Totuşi, în patru ore cât aveam la dispoziţie între două trenuri, am scris despre pericolul izbucnirii unei epidemii de holeră, despre „buba neagră” care macină oile din Deltă, despre ustensilele confiscate de la braconieri etc. În cele din urmă, Ion Cristoiu a refuzat să mai publice articole din Tulcea. Erau prea multe! De fapt, toţi cei pe care îi sunasem din Bucureşti au vrut să mă ajute: unul cu maşina, altul cu faxul, telefonul şi şalupa, poliţia cu girofarul, iar eu am acceptat sprijinul lor, ca să mă întorc acasă în aceeaşi zi.

Valuri de lăcuste devastatoare, vânate de ziarişti

Într-o zi, pe fluxul de ştiri a venit o informaţie de la Oradea: valuri de lăcuste intraseră în ţară pe la frontiera de vest, ameninţând culturile româneşti. Am redactat o ştire mică, dar domnul Ion Cristoiu voia să ştie tot: de unde vin, câte sunt, ce suprafeţe au devastat, cum scăpăm de belea. Am sunat la instituţiile din Oradea. Nimeni nu văzuse vreo lăcustă, nici măcar un cosaş. „Ăştia te mint, vezi că şi presa maghiară a dat ştirea.”

A doua zi, o poză cu o lăcustă cât toate zilele era lângă bulina roşie, pe prima pagină, care nici nu avea toate picioarele. Fusese găsită de colega mea Raluca Turcu, trimisă pe teren să caute insectele. M-au sunat ziarişti din Oradea, Timişoara, Craiova să mă întrebe pe unde mai sunt valurile de lăcuste şi cât de periculoase sunt. Am simţit că înnebunesc! Toată lumea căuta milioane de insecte, ca în filmele lui Hitchcock, dar devastatoarele de culturi nu se vedeau niciunde. În cele din urmă, am scris că lăcustele nu au putut trece munţii şi au „cotit-o” spre Serbia.

Fusese o ştire falsă, a unui corespondent. Povestea nu s-a încheiat aici: m-au sunat şi şefii Agenţiilor de Mediu din Bihor, Satu Mare, Maramureş. Mă gândeam că îmi vor spune că sunt o ziaristă de doi bani, dar nu a fost aşa. Mi-au mulţumit pentru articolele cu lăcustele ungureşti. Până să scriu eu despre invazie, laboratoarele instituţiilor aveau câte două eprubete şi o chiuvetă. După relatarea din „Bulină”, au fost dotate la standarde europene, şi de români şi de unguri.