Ioan Bînciu, vicepreședinte al asociației Memorialul Revoluției, a murit. El a fost unul dintre cei care, în decembrie 1989, în primele zile ale Revoluției, a strigat Libertate, la Timișoara. Soția sa a fost omorâtă în acele zile și incinerată la un crematoriu din București. Marele regret al revoluționarului a fost că nu a reușit să afle cine sunt vinovații.

A murit unul dintre revoluționarii care în decembrie 1989 au strigat „Libertate!”, la Timișoara. Ioan Bînciu a fost vicepreședinte al asociației Memorialul Revoluției. Soția sa a fost împușcatăt în primele zile ale Revoluției și a fost incinerată la București.

A murit unul dintre revoluționarii timișoreni

Ioan Bînciu s-a stins pe 8 februarie 2024, la vârsta de 79 de ani. Marele său regret, cu care a trăit peste 30 de ani de la Revoluție, a fost că nu a aflat cine au fost responsabilii pentru vărsarea de sânge din 1989. A sperat toată viața că, în cele din urmă, adevărul va ieși la suprafață ca untdelemnul în apă. N-a fost să fie.

Soția sa, Leontina Bînciu, a fost împușcată mortal în 17 decembrie 1989. Cei doi se aflau împreună într-o coloană de manifestanți, în zona podului Decebal din Timișoara. Trupul soției care a murit împușcată a fost ridicat din spitalul județean Timiș și incinerat, în zilele respective, la un crematoriu din București.

Ioan Bînciu a rămas să crească singur 3 copii. El a fost membru fondator al asociației „17 Decembrie” a răniților și familiilor îndoliate din Revoluție și vicepreședinte al asociației „Memorialul Revoluției”. An de an. în luna decembrie, mergea în pelerinaj la Popești-Leordeni, unde a fost aruncată cenușa celor incinerați la crematoriu.

Povestea revoluționarului Ioan Bînciu

Într-un interviu acordat Luciei Hossu Longin, despre Revoluția din Timișoara, el a povestit ce s-a întâmplat în primele zile ale Revoluției. Primele zile de liberate, dar și de doliu, pentru el. Astfel, pe 17 decembrie 1989, Ioan Bînciu a ajuns la Operă unde era foarte multă lume strânsă. S-a alăturat, împreună cu soția și copilul, coloanelor de manifestanți care se îndreptau spre Complexul Studențesc.

„Prima lozincă pe care am strigat-o a fost: «Libertate!». Înainte de a ajunge în fața coloanei, copilul a strigat și el: «Libertate!». Avea 2 ani și jumătate. Atunci, doi bătrânei au venit la mine și m-au rugat să-l dau jos de pe umeri că «vrem să-l pupăm»“, a povestit revoluționarul.

El i-a încredințat copilul soției și a ajuns în fața demonstranților. A rugat-o pe femeie să se întoarcă acasă, în siguranță, ca să-i dea mâncare copilului.

„Am rugat-o pe soție să se ducă acasă să-i dea de mâncare la copil, iar eu m-am îndreptat spre Consiliul Județean, unde se îndreptau coloanele. Acolo, s-au spart geamurile de la parter. Tinerii între 12 – 25 de ani au fost cei mai curajoși. Au deschis ușa principală și s-a intrat masiv în clădire. Atunci a ieșit o tânără cu un steag găurit și a strigat: «Victorie, victorie!»”, a mai povestit bărbatul.

Soția a murit în brațele sale

Forțele Securității s-au regrupat și au înaintat pentru a-i înconjura pe manifestanți. La o intersecție, au fost așteptați de forțe militare și de un tanc care au început să tragă fără somație. Printre victime a fost și soția sa, împușcată din spate, dinspre Canalul Bega care a murit în brațele sale. .

„Am crezut că o pot salva. Am scos maioul de pe mine și i-am căutat rana: am găsit-o în spate. Am văzut că nu mai vorbește și am vrut să o duc la spital. În țipetele care erau nu avea cine să mă ajute. După ce au încetat să tragă, tinerii mai curajoși au venit să-i ajute pe răniți. Unul dintre tineri s-a alăturat și am dus-o în spate. Acolo, la intersecție, manifestanții opreau mașinile care circulau în zonă și îi obligau să ducă răniții și morții la spital. Așa a fost oprită o mașină s-au urcat în spate trei răniți. Eu eram în față cu soția care era încă caldă și credeam eu că mai trăiește“, a mai povestit revoluționarul.

Ioan Bînciu a reușit să intre în spital, pe 21 decembrie, dar morții dispăruseră. Trupurile revoluționarilor uciși au fost luate, din spital, și duse la București. Aici au fost incinerate, iar cenușa a fost aruncată pe un câmp. În fiecare an, Ioan Bînciu organiza un pelerinaj la Popești-Leordeni, unde a fost aruncată cenușa soției sale, Leontina.