Cinematografia mondiala a mai pierdut un maestru: regizorul iubirii imposibile si al alienarii s-a stins din viata luni seara, "intins linistit in fotoliu".

Doi regizori-cult ai cinematografiei europene s-au stins in aceeasi zi. Dupa Ingmar Bergman, care a murit „calm si senin” in insula pe care se retrasese, Michelangelo Antonioni si-a dat ultima suflare luni seara, „intins linistit pe fotoliu, langa sotia sa”. Cineastul, in varsta de 94 de ani, se refugiase in ultimii ani, asemeni lui Bergman, in resedinta sa din Ferrara, dupa ce un atac cerebral l-a lasat pe jumatate paralizat, inca din 1985.

Regizor al angoasei existentiale si al iubirii imposibile, creator al cinemaului introspectiv, Antonioni s-a consacrat inca din anii ‘60, cand a primit cele dintai distinctii importante: Leul de Aur la Venetia, in 1964, pentru „Desertul rosu” si Palme d’Or la Cannes cu „Blow-Up”, trei ani mai tarziu. In 1995, a fost distins cu un Oscar, iar in 1997 cu un al doilea Leu de Aur la Venetia, pentru intreaga cariera.

Colaborator al lui Rossellini

Descendent al unei familii burgheze, Michelangelo Antonioni s-a nascut pe 29 septembrie 1912, la Ferrara, in nordul Italiei. Isi face studiile de economie la Universitatea din Bologne si scrie cronica de film pentru diverse publicatii. De cinematografie se apuca serios odata cu mutarea la Roma, cand urmeaza cursurile Centrului Experimental de Cinema si colaboreaza cu revista „Cinema”.

Pana sa duca la sfarsit primul sau lungmetraj, „Cronica unei iubiri” (1950), co-semneaza scenariul unei pelicule de Roberto Rossellini.  Consacrarea vine odata cu trilogia „Aventura” (1960), „Noaptea” (1961) si „Eclipsa” (1962). In toate cele trei pelicule joaca actrita sa „fetis”, italianca Monica Vitti.

„Cel mai inovator autor modernist al cinematografiei italiene, Antonioni a evoluat de la neorealismul postbelic la un stil inconfundabil, abstract si formalist, reflectand exemplar alienarea si dezumanizarea societatii contemporane”, il caracterizeaza criticul Mihai Fulger.

Dificil pentru marele public

„La filmele lui Antonioni m-a frapat linistea extrem de tensionata din fiecare secventa, un soi de asteptare. Asta cred ca e si semnatura lui, faptul ca a reusit sa instaleze in taceri si in pasaje nezgomotoase o asemenea tensiune”, spune regizorul Cristi Puiu.

Fie ca e vorba despre trilogie, de „Desertul rosu” (1964), „Blow-Up” (1966), „Zabriskie Point” (1970) sau „Profesiunea: reporter” (1975) - filme intrate in istoria cinemaului - Antonioni jongleaza impecabil cu aceeasi combinatie de arta fotografica, muzica si dialoguri rarefiate, invaluite in sentimentul fragilitatii si asteptarii.

Viziunea si estetica lui, considerate pretentioase si dificile pentru marele public, servesc ca model si pentru generatiile actuale de cineasti. „Este inevitabil cumva sa nu-ti placa Antonioni. M-a format si pe mine, si pe multi altii”, adauga Puiu.

Impecabil in tehnica

In lectiile de tehnica cinematografica intra memorabilul final din „Profesiunea: reporter” (cu Jack Nicholson in rolul unui jurnalist care-si schimba identitatea cu a unui strain), in care camera iese prin gratiile unei ferestre si se indeparteaza in exterior, cu imaginea fixata asupra ferestrei, fara nicio taietura in plan. Antonioni construise cladirea din temelii doar pentru a se asigura ca filmarea scenei va fi posibila.