Emmanuel Macron a mers marți, 18 februarie, la Mulhouse, pentru a vorbi despre hotărârea guvernului său de a lupta împotriva islamului politic și a enclavizării islamice.

Mulhouse, oraș aflat la granița cu Germania, are o populație de circa 100.000 de locuitori, din care mai bine de un sfert sunt imigranți.

La Mulhouse se contruiește din 2009 una dintre cele mai mari moschei din Franța, cu o suprafață de 10.000 de metri pătrați, capabilă să primească până la 3000 de credincioși.

Cu ocazia unei băi de mulțime, Macron a fost abordat de un tânăr, care s-a prezentat ca licențiat în domeniul economic și social, lucru pentru care a spus „mulțumesc lui Dumnezeu”, și i-a solicitat Președintelui: „Aș mai avea nevoie doar de naturalizare pentru a putea începe alte proiecte, fie în străinătate, fie în Franța”.

„Dar acum ce document de ședere ai?”, l-a întrebat Macron.

„Mi s-a acordat drept de ședere pe zece ani, mulțumesc lui Dumnezeu”, a răspuns tânărul, invocând a doua oară divinitatea. „Evident, îi mulțumesc și Franței pentru asta.”

„Aș prefera să zici «mulțumesc Franței» decât «mulțumesc lui Dumnezeu», mai ales în contextul ăsta”, a îngroșat Macron tonul, după care s-a grăbit să spună că „a fost o glumă”.

„Dar există o supremație care nu poate fi ignorată, domnule”, a replicat foarte serios tânărul.

Macron a repetat că „a fost o glumă”, după care i-a promis că „serviciile statului și domnul prefect” vor „examina” dosarul acestuia „pentru ca situația să se rezolve”.

Din 1789 încoace, nimeni nu este mai calificat decât un șef de stat francez să facă glume pe seama lui Dumnezeu. Să-l ia peste picior. Când nu, de-a dreptul, să-l omoare.

Calificarea asta a fost recunoscută de toată Europa Occidentală, care a asumat-o rapid ca model civilizațional. I s-a spus „Laicitate”.

În lumina ghilotinei, omul modern a înțeles că Dumnezeu nu există. Că este doar o fantasmă care exploatează fricile ancestrale, de care omul, prin pătrunderea tainelor naturii, s-a scuturat o dată pentru totdeauna.

Pentru că este o noțiune revolută și toxică, „opiumul popoarelor”, Dumnezeu nu are voie în spațiul public (mai ales în școli). Dacă se încăpățânează să se cramponeze de existență, atunci trebuie închis în Biserica lui sau între pereții caselor de troglodiți.

Dumnezeu este discret: când nu este dorit, nu dă buzna peste om, ci se retrage.

Catedralele, pilonii pe care s-a construit Occidentul, s-au golit de credincioșii tot mai luminați. Lăcașurile părăsite au fost vândute ori închiriate, devenind în cel mai fericit caz locuințe, expoziții sau sedii de companii, când nu de-a dreptul baruri, dancinguri sau piste de role (sic!).

Liderii fără Dumnezeu ai unui Occident descreștinat au fost trași de mânecă de Sfintele Corporații care i-au înscăunat, anunțându-i că încep să ducă lipsă de forță de muncă. Pasămite, omul modern, fără Dumnezeu, nu mai are chef să facă copii, are chef să facă carieră.

Cum readucerea lui Dumnezeu în spațiul public, pentru a-i dezmetici pe oameni și a-i determina să facă copii, era de neconceput, liderii fără Dumnezeu s-au gândit să aducă forță de muncă din import. Unde mai pui că era și mai ieftină, în comparație cu proletarii băștinași emancipați, dedulciți la binefacerile capitalismului.

Surpriză, însă! Noii proletari importați, nu doar că nu aveau nici chef de muncă, nici știință de carte, nici apucături prea progresiste, dar l-au adus cu ei în traistă și pe Dumnezeu.

Nu același Dumnezeu, blajin și docil, care s-a lăsat zvârlit afară din spațiul public european fără să crâcnească, la fel cum în urmă cu 2000 de ani se lăsase răstignit, ca un miel dus la tăiere.