Visul ei din copilărie, acela de a se alătura Icarilor din acea vreme, devine realitate o dată cu absolvirea Şcolii de Pilotaj, „Mircea Cantacuzino”, din Băneasa, în anul 1935. În timpul antrenamentelor de pilotaj, Mariana Drăgescu se întâlneşte şi se împrieteneşte cu prinţesa Magda Ştirbei, aviatoare celebră, aflată la conducerea Crucii Roşii Române.
Cele două, împreună cu Virginia Duţescu, Nadia Russo şi Virginia Thomas vor forma nucleul „Escadrilei Albe” care, de-a lungul greilor ani de război, va fi avut să salveze de la moarte mii de soldaţi români. Dincolo de longevitatea Marianei Drăgescu, marele ei merit este acela că a rămas singura româncă pe o astfel de funcţie care a făcut războiul din prima şi până în ultima zi, pe ambele fronturi unde a luptat soldatul român. Aceasta, în vreme ce toate celelalte camarade ale ei aveau la activ una, cel mult două campanii, fie în Est, fie în Vest.
Colonelul Dan Gâju relatează în revista „Cer senin” că, la vremea respectivă, fotografii profesioneşti de la „Der Alder„, de la „Aripi Româneşti” sau de aiurea, dar mai ales amatorii de suveniruri cu o prezenţă atât de exotică, aveau să o surprindă pe Mariana Drăgescu fie pe aeroportul Bucureşti-Băneasa, la începutul războiului, fie la Focşani, la Tecuci sau la Tighina. După căderea Odessei, în toamna lui 1941, aviatoarea română ajunge pe aerodromul din Kotelnikovo, în timpul bătăliei Stalingradului, la Plovdiv sau la Simferopol, până la Viena în anul 1945.
După război lucrează o perioadeă în aviaţia civilă, ca instructor de zbor, însă altele erau criteriile de evaluare a competenţelor în noile condiţii geo-politice. Şi nu este de mirare că, aidoma celorlalte componente ale fostei „Escadrile Albe” din anii de început, Mariana Drăgescu va fi ţinută sub observaţie, intimidată şi presată să devină informatoare a serviciilor secrete.
Avea prea multe cunoştinţe şi prieteni în lumea bună ca să nu se încerce racolarea ei. Cum avea şi ghinionul să fie şi fiică de ofiţer al Armatei Regale, punct mai mult decât vulnerabil în epocă, va ajunge într-un final dactilografă la o policlinică bucureşteană, până în anul 1967 când a ieşit la pensie. De atunci şi până astăzi trăieşte modest în micul apartament din zona Liceului de muzică „Dinu Lippati”, undeva nu departe de Calea Victoriei.