Se pare că persecuțiile pre-carcerale îl vor inspira pe Marin Preda în compoziția personajului Victor Petrini

S-au împlinit 100 de ani de la nașterea celei mai puternice (și mai eretice) personalități a Cercului Literar de la Sibiu - Ion D(ezideriu) Sîrbu, născut pe 28 iunie 1919, la Petrila, într-o familie minerească multiculturală (românomaghiaro-germano-slavă) și mort pe 17 septembrie 1989, la Craiova (cancer laringian generalizat).

 

Simpatizant comunist, înrolat pe frontul de Est și dezertor, apoi discipol „filial” al lui Lucian Blaga, cu care și-a dat licența în Filosofie și căruia îi va deveni doctorand, I. D. Sîrbu va fi eliminat din Universitate de noul regim pentru omisiune de denunț, după ce devenise asistent al lui Liviu Rusu la Filosofia clujeană. Ajunge profesor de liceu, apoi (ca și alți cerchiști) redactor și cronicar dramatic la revista Teatrul și la Revista de Pedagogie - își începe prezentarea excepțională criticul literar Paul Cernat. Așadar, deschideți bine ochii: „Sîrbu trăiește ca un «don Juan», urmărește din underground politica mare și își consemnează viața de marginal într-un jurnal intim cvasi-bacovian publicat (și intitulat) postum, la două decenii și jumătate după fals diaristicul Jurnalul unui jurnalist fără jurnal - revelație a memorialisticii de sertar postdecembriste, satiră voltairiană subversivă și document existențial din anii ’80, publicat postum de Marin Sorescu în 1991”.

Condamnat politic după revoluția maghiară

În deceniul șase încearcă să intre în literatură pe filiera prozelor cu mineri - fără rezultat. Urmare a unor opinii neconforme despre piesa Ziariștii a lui Al. Mirodan (și nu numai), I. D. Sîrbu e condamnat politic după revoluția maghiară. Se pare că persecuțiile pre-carcerale îl vor inspira pe Marin Preda în compoziția personajului Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni, pentru închisoare „sursa” numărul unu de inspirație fiind Ion Caraion (din motive multiple, Sîrbu nu-l va înghiți niciodată pe Preda, ca și alți cerchiști) - apreciază, în continuare, Paul Cernat.

Va fi reintegrat cu greu și incomplet, ajungând, până la pensionare, secretar literar la teatrul din Craiova (oraș pe care central europeanul îl va percepe ca pe un „Isarlîk” balcanic, un exil detestabil moral). Inegale, aparent pe linie (dar...), piesele sale de teatru politico-eseistice și parabolice, culminând cu cele reunite în Arca bunei speranțe (1970), merită mai multă atenție, ca și prozele scurte cu și despre mineri din Povestiri petrilene (o eventuală istorie a literaturii noastre dedicate minerilor l-ar avea pe I. D. Sîrbu în pole position) - mai notează Cernat. Apoi, în continuare: „Excelente sunt textele distopice din Șoarecele B. și alte povestiri, unde prozatorul satiric se află «at his best», peste nivelul masivului, stufosului și tezistului roman contestatar pentru sertar Adio, Europa!”

Parabola mitico-politică și utopia negativă definesc romanul Lupul și catedrala, în vreme ce „romanul pentru copii și bunici” Dansul ursului joacă pe o formulă alegoric-fabulistică, fără mare efect. A scris, pe coarda afectivă, și literatură pentru copii (romanul De ce plânge mama?, 1973) - consemnează reputatul critic literar. Cea mai apreciată producție a lui I. D. Sîrbu e cea confesivă - Jurnalul unui jurnalist fără jurnal - și epistolară; corespondența cu Virgil Nemoianu & Co reunită în volumul Traversarea cortinei, dar și alte, multe, schimburi de scrisori, aparțin unui maestru al genului - mai amintește Paul Cernat.

Critic dur al Occidentului consumist

Supravegheat cu efective sporite de Securitate, irecuperabil de către regimul comunist, dar incompatibil, pentru cine l-a citit atent, și cu poncifele „anticomunismului postcomunist”, bătrînul ex-don Juan refugiat acum în intimitatea domestică (a doua sa soție, doamna Elisabeta Sîrbu, trăiește încă), „Gary” devine un critic vehement al Occidentului consumist, nu doar al comunismului real, un marxist autohtonist-conservator, compatibil (poate) cu „uvrierul” Panait Istrati, dar fără levantinismul vagabond al acestuia, un Petre Pandrea central-european din Valea Jiului, un om liber în luptă, pe toate fronturile ideologice, cu o istorie ostilă - opinează Cernat.

 

Mortul-viu de la Stalingrad

Remobilizat în toamna lui 1942 (în 1941 luptase în asediul Odessei), I. D. Sîrbu participă la dramaticele lupte de la Stalingrad. În primăvara lui 1943 cade prizonier, dar îl salvează ambiția și condiția fizică: evadează și parcurge două mii de kilometri pentru a ieși din încercuirea armatei sovietice. Episodul a rămas memorabil. Iată cum îl descria eroul însuși: „În 1942, am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au organizat o ședință de doliu, evocându-mă. Fetele au plâns. Peste opt luni am apărut la Sibiu, viu, rănit și cu un tifos exantematic bine înfipt în ficații mei. Dar vesel și… optimist. Doi colegi, prieteni buni, când m-au zărit în carne și oase, au exclamat dezamăgiți: «Vai, trăiești? Te-am sărbătorit atât de frumos…»“.

 

Fantasmele taților

Două fantasme paterne îl urmăresc pe Sîrbu: cea a tatălui real și cea a lui Lucian Blaga (tatăl ideal). Alterarea dramatică a regimului ceaușist se va traduce și în alterarea iremediabilă a sănătății autorului, ale cărui ultime scrieri (care îl vor relansa spectaculos după moarte) sunt niște „mesaje în sticlă” adresate posterității - sugerează Paul Cernat.

Cancerul i-a luat cuvintele din gură

Și-acum, concluzia: „În ultimele luni de viață I. D. Sîrbu nu mai putea vorbi, din cauza cancerului. Voga postcomunistă, tradusă într-un număr mare de eseuri monografice, numere tematice și ediții, nu e neapărat suficientă - „Gary” rămâne, pe mari porțiuni, un scriitor insuficient înțeles, uneori pios mistificat, la fel de incomod azi ca și ieri. Citit fără ochelarii de cal ai unui realism socialist pe dos, el poate oferi multe și mari surprize”.