Săptămână extrem de încinsă. Şi nu mă refer la disputa autohtonă, pe modelul: „Ba pe-a mă-tii” din Telegramele lui Caragiale. La atacurile sub centură, la acuzaţii care de care mai idioate, la ferme de troli, la ferme de dobitoci care bagă şi ei capul în poză, poate se vor lipi după alegeri de vreo bucăţică de ciozvârtă de pe ciolan. Asta se petrece la noi şi, cred eu, nu interesează pe altcineva decât pe noi, cei care ne-am furat-o de 35 de ani încoace cu ocazia alegerilor.

Mă refer la situaţia pe plan internaţional, care este mai mult decât explozivă.

Înainte de a pleca acasă, Joe Biden, aflat pentru încă foarte puţin timp în fruntea SUA, mai face un gest care are, zic eu, aceelaşi izvor ca şi datul mâinii cu stafiile. Aprobă folosirea de către Ucraina a rachetelor cu rază lungă de acţiune ATACMS pentru a ataca în interiorul teritoriul rusesc. Răspunsul Kremlinului a venit prompt şi Putin a schimbat doctrina militară, spunând că va folosi inclusiv arma nucleară împotriva unui stat non-nuclear, dacă acesta este susţinut de un stat nuclear şi atacă Rusia. Adică exact în situaţia în care suntem acum.

Kievul nu a ezitat nicio clipă şi a profitat de oportunitatea oferită de Biden, lansând rachete în interiorul Rusiei. La Kiev este agitaţie. Se evacuează ambasade, din motive de securitate. Inclusiv cea a SUA. Altele, îşi limitează prezenţa personalului la strictul necesar.

Şi asta în timp ce, de peste Ocean, pentru prima oară de când a început războiul din Ucraina, s-a auzit cuvântul „Pace”. Rostit de preşedintele ales, Donald Trump. Şi nu mă refer la declaraţia, evident de campanie electorală, că va face pace în 24 de ore. Ci la un plan de pace serios, bazat pe realităţile din teren. De asemenea, preşedintele turc Recep Tayyip Erdoğan propune un plan de pace. Deci, când nenorocirea care se petrece la graniţele noastre a ajuns la a 1000-a zi, se vorbeşte, în sfârşit, despre pace. Sau măcar despre un prim pas: îngheţarea conflictului.

Îmi vine acum în minte o imaginea îngrozitoare. Un câmp uriaş, plin de  morminte cu crucea şi steagul ucrainean la căpătâi. Sute, dacă nu cumva mii de morminte. Sunt convins, deşi nu am văzut imagini, că la fel este şi de partea rusă. Mai trebuie umplute şi alte câmpuri cu morminte de eroi? Se pare că da!

Pentru că vieţile celor care au murit nu au contat. Aşa cum nu contează viaţile celor care vor muri. Robert K. Kennedy jr. înscris ca independent în cursa electorală la preşedinţia SUA şi retras ulterior, căruia Secret Service nu i-a acordat protecţie decât după împuşcarea lui Trump, până atunci refuzându-l, a declarat: „Războiul Rusia – Ucraina este un război care nu ar fi trebuit să se petreacă niciodată.

Este un război pe care ruşii au încercat în repetate rânduri să îl prevină, apoi să îl încheie în condiţii care ar fi fost foarte, foarte benefice pentru Ucraina şi pentru America. Principalul lucru pe care l-au cerut a fost să nu extindem NATO cu Ucraina. Marii contractori industriali se zbat să adauge noi ţări în NATO. De ce? Pentru că după aderare, ţara respectivă trebie să-şi adapteze achiziţiile militare, achiziţiile de armament, la condiţiile impuse de NATO, ceea ce înseamnă că anumite companii Northrop Grumman, Raytheon, General Dynamics, Boeing şi Lockheed Martin au o piaţă asigurată.”

Pare discursul unui putinist, cum s-ar grăbi să-l califice analişti de pe la noi, care când nu au argumente aruncă această catalogare. Să fie oare urmaşul lui JFK putinist? Sau are dreptate. Nu este vorba despre comunism versus capitalism, despre democraţie versus dincatură, ci pur şi simplu o afacere extrem de bănoasă. Comerţul cu moartea. Care, cum arată imaginile îngrozitoare din Ucraina, merge din plin.

Şi acum, să venim la noi acasă, că asta ne doare cel mai tare. Nu la alegeri, că ne-am lămurit deja. Ci la ce se petrece în jurul nostru şi de care, se pare că nu ne prea pasă deloc. Iohannis tace. E în concediu. Se odihneşte, după ce a venit obosit din vacanţă.

Asta în condiţiile în care nu doar că la Kiev se evacuează ambasade. Dar vecinii noştri unguri, la ordinul premierului Viktor Orbán, considerat altminteri un putinist, desfăşoară sisteme de apărare antiaeriană la graniţa cu Ucraina. Şi alte ţări vecine cu statul aflat în conflict iau aceleaşi măsuri. Alte ţări ezropene iau măsuri de instruire a populaţiei cum să se comporte în cazul unui dezastru. Fac planuri pentru a limita la maxim pagubele unei nenorociri.

Iar noi? Noi ce facem? Vom desfăşura sistemul Patriot, ăla de l-am donat Ucrainei, pentru bazaconiile din capul lui Iohannis, că ajunge secretar general al NATO, sau capătă ceva pe la Uniunea Europeană şi pe care „putiniştii”  de la noi cereau cu insistenţă să nu-l dăm, că s-ar putea să avem nevoie de el. Pentru că celelalte încă nu pot fi folosite. Nu sunt operaţionale. Acum, cu ce ne apărăm?

Nu putea Iohannis să-şi ia liniştit vila din Aviatorilor, aia renovată după gustul lui pe milioane de euro, fără să mai donăm nimic?

Aşa, dacă, Doamne fereşte, se încinge şi mai rău în Ucraina, ceea ce este foarte posibil, până ce vine Trump să ocupe Biroul Oval, suntem cu nădragii în vine. Eficienţa poliţiei aeriene de la Kogălniceanu am văzut-o tragic în noaptea de 3 martie 2022, când au murit şapte militari prăbuşindu-se cu aeronavele cu care zburau pe o vreme imposibilă, pentru că se dăduse alarma.

Poate ne spun acum neputiniştii, fanii donării, cu ce ne apărăm în caz de nevoie?