Problema cu complexul divertismentului politic în SUA. De ce să-ți moderezi discursul pentru a câștiga puterea, când viața e mai dulce în opoziție?

Dacă ar fi să proiectăm de la zero un candidat cu scopul de a câștiga alegerile prezidențiale americane din noiembrie, din SUA, cum ar trebui să fie el sau ea?

Portretul robot al președintelui SUA

Mai conservator ca Joe Biden. Mai puțin fioros decât Donald Trump. Suficient de tânăr cât să poată simboliza un nou început pentru viața publică americană, dar nici cu caș la gură. 52 pare vârsta potrivită.

Ce altceva? Cineva care a guvernat efectiv un stat în loc să trăncănească pe la Washington. Cineva din centura statelor însorite sudice, cu creștere economică rapidă. (Patru din ultimii opt președinți provin din jumătatea sudică - continentală - a SUA.) Să mai adăugăm și o oarecare recunoaștere internațională și o origine care să rezoneze cu o națiune de imigranți.

Dacă ar fi venit dintr-unul dintre statele cu rol electoral determinant [„swing state”], iar nu din Carolina de Sud, aș fi suspectat că Nikki Haley, care satisface toate criteriile înșirate mai sus, a fost asamblată într-un laborator special pentru a ajunge președintă.

Cu siguranță în sondaje evoluează mai bine decât Trump contra lui Biden. Și, dat fiind că e mai puțin celebră decât oricare dintre ei doi, e foarte posibil ca sondajele să-i subestimeze potențialul. Iar republicanii aproape că nu vor să audă de ea.

Vor Republicani să câștige, de fapt?

De ce? Poate pentru că, deși republicanii ar prefera mai degrabă să câștige, înfrângerea nu e totuși un dezastru. Alegătorul de rând va rămâne chiar și după înfrângere cu sentimentul apartenenței tribale pe care Trump i-l insuflă turmei sale.

Lucrul acesta nu depinde de rezultatul electoral. De fapt, după cum o demonstrează înfrângerea texanilor la Alamo, și încercuirea britanicilor la Dunkirk, înfrângerea poate consolida identitatea de grup.

Pe de altă parte, pentru republicanii „de profesie” - candidați, aparatcici, comentatori, experți - există variante din belșug în complexul divertismentului politic [„politico-entertainment complex”] mai larg.

În cele mai multe democrații occidentale perdanții pot continua să-și câștige traiul în lumea afacerilor. America e aproape unică prin faptul că e capabilă să-i păstreze pe cei înfrânți în alegeri în slujbe bănoase, atenție, în interiorul politicii.

Sinecurile din presă pentru politicieni, nu doar în SUA

Mereu se găsește câte un post de realizator TV, o sinecură la un grup de reflecție, un comitet politic de finanțare scutit fiscal, o slujbă de orator, un contract cu o editură.

Sarah Palin, a cărei carieră electorală a culminat cu funcția de guvernator al unuia dintre cele mai slab populate state ale SUA, se spune că a vândut 2 milioane de exemplare ale volumului ei de memorii. Există șefi de guvern europeni care nu pot face acest lucru.

Atât de profitabilă și măgulitoare pentru ego e industria politică americană încât până și non-americanii se zbat să se infiltreze în ea. Liz Truss a susținut săptămâna trecută un discurs de un ridicol impecabil la o conferință de dreapta din Maryland. N-o subestimați ca opțiune de carieră.

Bani buni din divertisment politic

Câștigi mult mai bine, ai mai puțin stres și adesea audiențe mai mari ca palavragiu itinerant decât ca ministru. Steve Hilton, care a reușit să reziste doi ani în guvern în funcția de consilier (liberal) al premierului David Cameron, a reușit să rămână șase ani ca realizator la Fox News.

Nigel Farage, care a încercat și eșuat de șapte ori să intre în parlament, e deja un obișnuit al circuitului american de prelegeri.

Gândiți-vă ce structură de stimulente există aici. De ce să-ți moderezi discursul pentru a câștiga o funcție, dacă poți avea aceleași avantaje și fără ea? Teama de reacția adversă a electoratului e cea care împiedică partidele să adopte idei excentrice.

Dacă acea teamă dispare, dacă viața în opoziție e la fel de agreabilă ca la guvernare, atunci o importantă piedică din calea extremismului va cădea. Atunci devine rațional să-i curtezi pe activiști, iar nu pe alegătorii nehotărâți. În realitate, un mandat în Congres sau o slujbă în executiv ar putea fi mai de dorit ca modalitate de a-ți crește ulterior tariful de orator mai degrabă decât ca scop în sine.

Dilema atipică a SUA

O ocazie precum a avut Palin firește că nu se găsește chiar atât de ușor, dar acest lucru nu este decât un stimulent și mai puternic pentru a fi și mai strident pentru a ajunge la ea.

Nu mai există nici o altă democrație care să se confrunte cu problema aceasta. Regatul Unit a încercat și el să-și clădească o industrie a divertismentului politic (uitați-vă la GB News - sau mai bine nu), însă o asemenea țară de dimensiuni medii nu poate avea o piață suficient de mare.

Chiar și în SUA a fost nevoie de relaxarea legislației privind televiziunile de știri în anii '80 pentru ca fenomenul să prindă. Cu excepția vreunei noi legiferări - greu de crezut, cu actuala Curte Supremă conservatoare - America a căzut pradă unei dileme atipice.

Pentru ca democrația să funcționeze e nevoie ca viața în opoziție să fie mai degrabă neplăcută. Dar în SUA este, sau poate fi, o încântare.

Ce urmează la alegerile din SUA

„Întâiul partid care-și va retrage candidatul octogenar e cel care va câștiga aceste alegeri”, a declarat Haley. O idee validă și împărtășită de public, însă una care pornește de la premiza că toată lumea nu vrea nimic altceva decât să câștige. Iar ea se află într-o companie selectă.

Niccolò Machiavelli, părintele științelor politice, pleca de la premiza că scopul politicii este dobândirea, păstrarea și exercitarea puterii. E mai mult sau mai puțin în analogie cu premiza interesului egoist din economia clasică. Ei bine, în timp, homo economicus a fost nevoit să-i lase loc unei concepții mai cuprinzătoare despre ce stimuli pot influența ființa umană.

Politica din SUA a anului 2024 - care pentru unii e sursă de venituri și de statut, ba chiar și de apartenență la un grup într-o lume fracturată până la atom - nu poate fi înțeleasă fără o transformare mentală similară. Ciudat că tocmai o candidată care joacă cartea tinereții tratează cu o asemenea considerație de modă veche o funcție electivă.

(Articol de Janan Ganesh în Financial Times; Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)