Când anume s-a inversat fluxul, nu știu. Poate acum un an, când Joe Biden a declarat în discursul despre Starea Națiunii că el unul va „finanța poliția”. Sau săptămâna trecută când editura Penguin a cedat la presiune, renunțând să mai modifice opera, uneori crudă, a lui Roald Dahl. Ori poate prăbușirea lui Nicola Sturgeon din cauza, printre altele, a unei legi privind genurile sociale. Sau din cauza faptului că opera lui JK Rowling continuă să se vândă bine.

Da, sunt evenimente fără legătură, cu o excepție totuși: în 2020 nu te-ai fi gândit că așa ceva se poate întâmpla.

Devine tot mai clar că stânga culturală s-a izbit de un plafon în acel an. „A te plafona” nu înseamnă „a dispărea cu totul imediat”. Normele și limbajul progresist continuă să se răspândească în multe domenii. Însă, în retrospectivă, anul „retragerii fondurilor poliției” și dărâmării entuziaste de statui aduce cu o amiază mai degrabă decât cu un răsărit. Până și cuvântul „woke” are acum o conotație peiorativă - pe care atunci n-o avea. Dacă l-aș fi folosit în acest editorial în loc de „stânga culturală”, ar fi fost ca un atac facil, ad hominem: un epitet, nu un argument. Ceea ce n-ar fi fost la fel de valid în 2020.

Așadar, ce s-a întâmplat? De ce o mișcare cândva impetuoasă a ajuns acum în defensivă?

În primul rând, contextul s-a schimbat. E normal să presupui că tinerii devin furioși și subversivi atunci când perspectivele sunt sumbre. Dar dizidența e mai degrabă un hobby de vreme bună. Filmul „Rebel Without a Cause” [„Rebel fără o cauză”] a apărut în anii de avânt economic ai lui Eisenhower. Revolta din Paris din 1968 a avut loc în toiul celor Treizeci de Ani Glorioși ai economiei franceze.

Ei bine, politica identitară este și ea un fruct pervers al succesului. Mișcarea s-a dezvoltat în deceniul de expansiune economică și pace de după crahul din 2008. Iar când acele condiții favorabile s-au risipit, la fel și mișcarea. E greu să-ți mai pese că Augustus Gloop [personaj dintr-o carte pentru copii de Roald Dahl - n.trad.] a fost făcut „gras” când inflația a trecut de 10%. E greu să deplângi „micro-agresiunile” când Ucraina îndură mai degrabă o macro-agresiune. Stânga culturală a fost mai degrabă retrogradată decât înfrântă: nu mai e relevantă, nu mai există o urgență morală. Revendicări care aveau cândva o forță par acum pe lângă subiect.

S-a mai schimbat și altceva. Liberalii au încetat să mai pretindă că la stânga lor nu există vreo problemă de confruntat. N-ar trebui să exagerez cu laudele aici. Încă mai e mult de muncă pentru a-i determina pe liberali să-și afirme poziția cu privire la genuri ori libera exprimare, de pildă. Pentru a nu pierde prieteni sau a nu-și supăra copiii, ei recurg la stratagema de a pune la îndoială relevanța subiectului. „Războiul cultural nu e atât de relevant.” Bine, dar tu ce crezi? „Dreapta vrea să distragă alegătorii de la economie.” Corect, dar tu ce gândești? „Marxiștii se pricep la manipularea asta intelectuală. Îi spun «hegemonie».” Da, știu, dar ascultă, care e opinia ta?

De la Biden și până la primarul din San Francisco, partidul e mai tranșant acum

O astfel de eschivare e mai dificilă acum. Unu la mână, alegătorii n-o vor accepta. Cauza și efectul sunt greu de stabilit în context electoral, dar unii democrați consideră că „retrageți fondurile poliției”, ori cel puțin faptul că nu s-au delimitat mai clar de acea revendicare, i-a costat mult la alegerile din 2020. Și victoria lui Glenn Youngkin la alegerile pentru postul de guvernator al Virginiei, un an mai târziu, e interpretată ca un avertisment. (Republicanul a candidat parțial și împotriva învățăturilor progresiste.)

De la Biden și până la primarul din San Francisco, partidul e mai tranșant acum, în vorbe dacă nu în fapte. La fel se întâmplă și cu liberalii din alte țări. Presiunea la care a fost supusă Penguin a provenit în egală măsură de la profesioniști și de la presa tabloidă. Furia căreia i-a căzut pradă Sturgeon a provenit în mare parte din interiorul partidului ei. Războiul cultural se poartă în interiorul stângii: între liberalii de modă veche și cei care îi consideră complici la nedreptatea socială. (Fanaticul îi va urî întotdeauna pe sceptic și pe schismatic mai mult decât pe necredincios, astfel încât conservatorii au scăpat cât de cât din colimator.) Liberalii au negat cândva această luptă. Acum s-au implicat în ea suficient de mulți cât să conteze.

Cea mai gravă soartă pe care o poate avea o mișcare - cu excepția înfrângerii categorice, pe care adesea o precede - este să devină o glumă. Un motiv pentru care extrema dreaptă n-a prins niciodată în Marea Britanie interbelică este acela că n-a reușit să se dezbare de un anumit aer de imbecilitate. Iar asta înainte chiar ca PG Wodehouse să-l inventeze pe dictatorul aspirant Roderick Spode (al „7-lea Conte de Sidcup”) și înfricoșătorul lui Șort Negru, potrivit ft.com

Stânga culturală nu a ajuns încă acolo. Mai are încă o influență enormă asupra gândirii și limbajului. Chiar și atunci când Penguin a bătut în retragere, a făcut-o folosind limbajul unei ședințe de instrucție la departamentul de resurse umane. (O companie care se ocupă cu scrisul de calitate a făcut referire la îngrijorări „foarte reale” „din jurul” unor cărți vechi, ș.a.m.d.) Însă în aer plutește schimbarea. Nu numai ochii conservatorilor se dau acum peste cap la cel mai nou edict progresist. Nu numai limbile conservatorilor țâțâie a dezaprobare. Dacă va continua să se întindă mai mult decât o ține plapuma, stânga culturală va îndura o soartă mult mai rea decât a fi detestată. Va fi luată peste picior.

 

(Traducere Rador)