Amenințarea cu arma atomică revine constant ca parte integrantă a strategiei de intimidare a Federației Ruse în contextul războiului din Ucraina. Spectrul acesteia bântuie Europa dar mai ales statele de la frontiera de vest a Ucrainei care, în cazul unui atac atomic, vor fi în prima linie în calea emisiei de radiații.

Nu cred că există persoană din aceste țări care să nu se fi gândit măcar o dată în ultimele zece luni că ar putea fi victima colaterală a unui atac atomic - să zicem, limitat - în Ucraina.

Rolul ,,opțiunii nucleare’’ în strategia Moscovei

Retragerea din ultimele luni a forțelor ruse din unele regiuni ocupate la începutul războiului nu a schimbat prea mult strategia acțiunilor Moscovei chiar dacă s-au schimbat  mereu șefii militari.

Aceasta constă în menținerea unui echilibru între operațiunile de intensitate medie din teren și un cumul de amenințări cu grad ridicat de credibilitate între acestea fiind și opțiunea nucleară. În abordarea ,,problematicii’’ ucrainene de către Moscova, în toată complexitatea ei - secesiune în estul teritoriului național, șantajul energetic în Europa, atacuri informatice și hibride în mai multe state, război de agresiune în format clasic începând cu 24 februarie șa. - componenta atomică a programului de coerciție a fost evidentă încă din 2014.

Obiectivul a evoluat în timp dar a păstrat un element constant: reducerea și chiar anularea sprijinului Occidentului pentru Kiev. Numai că din februarie 2022, acest sprijin s-a intensificat exponențial. Armele de generație recentă furnizate Kievului și schimbarea sistemului de pregătire a armatei au condus la modificarea echilibrului din teren punând sub semnul întrebării eficiența întregului complex militar al Rusiei. Nu însă și cea privind opțiunea nucleară. Aportul Alianței Atlantice pe segmentul informativ-operativ a fost chiar mai important întrucât ucrainenii au cunoscut și cunosc în detaliu unde și câți adversari sunt în teren și care le sunt intențiile.

Aceste aspecte sunt îndeobște cunoscute dar se știe mai puțin că ajutorul occidental - cantitativ, calitativ, pe segmentul intelligence - a fost calibrat gradual pentru a se evita reacții disproporționate ale Moscovei și a nu i se permite materializarea amenințării pe dimensiunea nucleară. În ultima variantă a doctrinei militare ruse, o agresiune externă care să pună în pericol existența statului poate fi considerată motiv de utilizare a armei atomice. Ceea ce se întâmplă în estul Ucrainei nici pe departe nu este o primejdie majoră pentru statul rus. De fapt, acesta a fost în pericol doar în perioada 1918-1921, în timpul războiului civil postrevoluționar când a avut loc o intervenție externă și în 1991- odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, proces relativ pașnic fără amestec din exterior.

Afirmațiile de mai sus aparțin unui registru conceptual logic privind conflictul din Ucraina dar câtă logică de-a noastră se află în grădina Kremlinului - mai ales pe segmentul umanitar legat indisolubil, la nivel continental, de opțiunea nucleară - nu știm. Știu însă alții și o să vedem cum.

Amenințarea Moscovei - de la bluff la obiectiv al noii strategii nucleare americane

Recurența amenințării nucleare a Federației Ruse a determinat o actualizare a viziunii americane pe segmentul descurajării unor asemenea acțiuni din partea adversarilor. Cu un ochi spre Rusia și celălalt spre Beijing, După o serie de modificări generate de războiul în curs din Europa  - inițial, amenințările Moscovei erau socotite un gen de ,,bluff’’ - la sfârșitul lui octombrie, administrația Biden-Harris a prezentat versiunea publică a doctrinei nucleare americane: Nuclear Posture Review (NPR). Varianta secretă făcuse ,,naveta’’ între Congres și Casa Albă încă din martie și fusese redactată, în mare parte, înainte de izbucnirea conflictului din Ucraina. Față de documentul anterior - elaborat de administrația Trump - cel din octombrie acordă o atenție sporită celor doi principali rivali ai Americii menționați mai sus: Rusia datorită amenințărilor reiterate periodic în contextul conflictului din Ucraina și China din rațiuni legate de creșterea constantă și diversificarea arsenalului său nuclear.

,,În viitorul apropiat - se menționează în text - armele nucleare vor continua să producă efecte unice de descurajare pe care nicio altă componentă a puterii militare nu le poate substitui’’. Dacă n-ar apărea elemente de noutate absolută - se vorbește, de exemplu de ,,descurajare integrată’’ care include teatrele de operații spațiale și cyberwarfare - am avea impresia că citim o strategie din timpul Războiului Rece. De fapt, avem de-a face chiar cu așa ceva dar în baza unei evaluări a mediului de securitate planetar la nivelul vremurilor noastre.

Nu doresc să analizez documentul elaborat de actuala administrație de la Washington - ar putea fi subiectul unui alt articol - dar subliniez faptul că Rusia rămâne pentru mulți ani rivalul Americii întrucât deține cel mai important arsenal nuclear din lume, utilizat acum - nu știm cum va fi în viitor dar cu siguranță Moscova nu se va opri aici - pentru agresiuni nejustificate asupra vecinilor. China are al treilea arsenal de acest tip iar în 2030 va avea 1000 de incărcături nucleare. Poate chiar mai multe. Rusia are acum 5000.

Proporții mai vechi și mai noi. De la războiul de Yom Kippur la Ucraina de azi

În octombrie 1973, la 7 ani de la ,,conflictul de 6 zile’’ dintre Israel și vecinii săi arabi, asupra statului evreu s-au abătut din nou norii negri ai războiului chiar în Ziua Ispășirii (Yom Kippur). Răzbunarea celor învinși și umiliți în 1967 nu mai avea răbdare. Un popor aflat în post și rugăciune a trebuit să se apere în fața agresiunii din est și vest. Siria și Egiptul începuseră ostilitățile. Abba Eban, ministrul de externe în cabinetul israelian de atunci condus de Golda Meir, a vorbit despre ,,un nou Pearl Harbor’’. Generalul Moshe Dayan, ministrul apărării - surprins de atac și aparent depășit de situație - s-a referit pentru prima dată de o posibilă utilizare a ,,mijloacelor neconvenționale’’ înțelegând prin acestea armele atomice construite în secret începând cu anii ‘60 :,,să moară Samson cu toți filistenii odată’’ ar fi spus eroul primelor două războaie cu statele arabe din anii ‘40 și ‘50 - aluzie la sacrificiul suprem al eroului biblic care s-a răzbunat pe filistenii care îl umiliseră. Golda Meir - în 1972 supraviețuise politic după asasinarea la Munchen a unor membri ai delegației olimpice israeliene de către un comando palestinian (filmul lui Spielberg despre eveniment și consecințele lui este relevant) - a refuzat categoric soluția lui Dayan. Generalul Aharon Yariv a organizat apărarea și ulterior, contraofensiva armatei israeliene cu mijloace strict convenționale. Pentru Golda Meir - primul ministru al unui stat amenințat cu distrugerea totală - utilizarea armei atomice era o chestiune care nici măcar nu putea fi luată în calcul. Câțiva ani mai târziu, într-un interviu, afirma: ,,dacă atunci Dayan ar fi avut dreptate, m-aș fi sinucis’’. În loc să recurgă la arma nucleară, aș adăuga eu. Precizez că la vremea respectivă se cunoștea faptul că Israelul ar deține armament atomic iar acest lucru era știut și de președinții Siriei și Egiptului: Hafez al-Asad și Anwar al-Sadat. Știau că jocul proporțiilor și comunitatea internațională nu ar fi permis utilizarea lui. Acum Rusia este și agresor și posibil utilizator și nu pare a mai ține cont de proporții și de comunitate așa cum fac alții.

Revenind la Golda Meir și capacitatea nucleară a Israelului, reține atenția o replică a fostului prim-ministru cînd a fost întrebată de un ziarist despre bombă: ,,dacă voi credeți că o avem și dușmanii noștri cred la fel, e chiar tot atât de important că o avem sau că nu o avem’’.