Printre paginile singurului ziar care apărea în județul Bacău înainte de Revoluție – săptămânalul Steagul Roșu –, unii români foloseau anunțurile de la mica publicitate pentru a vinde o marfă foarte valoroasă și greu de procurat. Mai întâi erau osanalele dedicate lui Nicolae Ceaușescu, după care în prim-plan apăreau celebrul video recorder și casetele VHS (The Video Home System, adică Sistemul video de acasă - un standard de înregistrare video analogic pe bandă magnetică de jumătate de inch (12,7 mm), pentru publicul larg, dezvoltat de compania japoneză JVC și lansat în 1976).

Bișniță după laudele scrise pentru Ceaușescu

Astfel, cine dorea să vadă ultimele filme de la Hollywood în intimitatea propriului cămin putea cumpăra fie un videorecorder Amstradt, fie un recorder VHS Akai. În paginile săptămânalului Steagul Roșu erau anunțuri și pentru cei care voiau să cumpere video player Samsung, video recorder JVC sau orgă electronică și stație de amplificare.

Se pare că persoanele care publicaseră acele anunțuri nu erau prea stresate din cauza Legii nr. 18 /1968, care viza controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice. Legea, așa cum a conceput-o chiar Nicolae Ceaușescu, prevedea: „Poate fi supusă controlului, în condițiile prezentei legi, proveniența bunurilor oricărei persoane fizice, dacă sînt date sau indicii că există o vădită disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile sale și nu se justifică dobîndirea licită a bunurilor.

Controlul privește bunurile dobîndite după data de 1 ianuarie 1962, atît cele existente în patrimoniul persoanei în cauză, cît și cele înstrăinate cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. (…) Valoarea  bunurilor a căror proveniență nu se justifică este supusă unui impozit de 80%. Prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobîndirea sau sporirea bunurilor.”

Ce mai vindeau românii la mica publicitate?

Cercetând arhivele, jurnaliștii de la Ziarul de Bacău au aflat că în 1989, vânzările apartamentelor cu trei camere erau „la prețuri convenabile” sau „foarte ieftine”. La mica publicitate mai erau și multe anunțuri despre biblioteci, lustre, plapumi sau macrameuri.

Conform sursei citate, unii vindeau „astrahan negru, mărimea 44, scurtă din iepure alb sau negru și guler alb de vulpe polară″. Totodată, „materialele filatelice, costumele bărbătești sau laboratoarele foto întregeau lista obiectelor puse în vânzare de tovarăși″.

«Vând convenabil pat mijloc, lustre, canapea, radio Enescu, discuri si un frigider Fram», se arăta într-un anunț. Revenind la titlul acestui articol, mai departe se va înțelege de ce un român putea deveni milionar în lei dacă vindea 12 video recordere.

„Un video costa enorm. Costa cât o Dacie dacă era recorder! Dacă era doar player, adică dacă doar puteai vedea pe el, era ceva mai ieftin. Dacă voiai să şi înregistrezi, era mai scump”, a spus criticul de film Irina Margareta Nistor într-un interviu mai vechi realizat de jurnaliștii de la Digi 24.

Dacia avea o valoare astronomică

Conform promotor.ro, în ultimii ani din Epoca de Aur, pentru o Dacia 1300 era necesară o sumă care putea ajungea și la 85.000 de lei. Când a fost lansată, o Dacia 1300 costa 65.000 de lei.

Un video recorder era atât de scump pentru că avea un potential economic uriaș. Cel care îl avea putea copia și vinde casete video cu filmele în care jucau Arnold Schwarzenegger, Sylvester Stallone, Jean-Claude Van Damme sau Chuck Norris. Multe dintre aceste casete erau dublate cu vocea inconfundabilă a Irinei Nistor.

„Afacerea caseta VHS″ era foarte bine organizată. Cumva, apăruse o reţea care aducea casete VHS din străinătate. Urma copierea filmelor şi distribuirea.

„Capul operaţiunii, cel care a angajat-o şi pe Irina, spune chiar el că era aproape ca o mafie... Și, cum treceau casetele la graniţă, cum erau aranjamente cu grănicerii şi cu oficialităţile, aproximativ ca atunci când aduci droguri”, a declarat regizoarea Ilinca Călugăreanu pentru Digi 24.

Trecea săptămâna, îți cumpărai apartamentul

Mai multe detalii despre dimensiunea acelei afaceri a prezentat în același interviu Doru Gurgulescu, un electronist sedus de capitalism într-o țară socialistă. „Am organizat o adevărată reţea de înregistrări video.

Nu lucram singur, lucram împreună cu alţi colaboratori, care şi ei, la rândul lor se preocupau să aibă cât mai multe casete de foarte, foarte bună calitate. Lucram în medie cu 20 până la 30 aparate video. Erau legate în reţea. Redam pe aparat şi obţineam 10 până la 20 de copii simultan, care urmau calea de răspândire.

Cinci zile pe săptămână de muncă însemnau un apartament în Dorobanţi. Patru zile de muncă însemnau o Dacie, luată la oficial”, a precizat Gurgulescu. Desigur, este greu de crezut că această rețea s-ar fi putut dezvolta dacă nu era „acceptată″ tacit de Miliție și Securitate, ai căror reprezentanți simțiseră de mult timp că produsele capitaliștilor sunt ca o mină de aur în regimul condus de Nicolae Ceaușescu.