Parit „Pinguinu'” Chiwarak este un student thailandez de 22 de ani care se află în închisoare de aproape două luni și în prezent este în greva foamei. Săptămâna trecută a compărut, într-un scaun cu rotile și cu o perfuzie atașată, în fața unei instanțe din Bangkok. Dacă va fi condamnat pentru toate capetele de acuzare e pasibil de până la 300 de ani de închisoare.

„Infracțiunile” lui sunt legate de o mișcare pașnică de protest pro-democrație urmărind să creeze o democrație autentică în Thailanda - o țară condusă în prezent de un fost general și de un rege. E în curs și un proces în masă împotriva a zeci de alți studenți activiști. Unii dintre cei mai gălăgioși dizidenți au dispărut - doar pentru a fi găsiți morți ulterior, cu trupurile umplute cu beton.

Aceste lucruri se întâmplă într-o țară care este unul dintre cei mai vechi și mai apropiați aliați ai SUA din Asia. E numai unul dintre numeroasele exemple care ilustrează provocările mai puțin vizibile ale tentativei președintelui Biden de a restabili statutul Americii de far al democrației globale.

În ultimii patru ani, președintele Donald Trump a călcat în picioare revendicarea rolului SUA de „oraș strălucitor pe o colină” [referință biblică sinonimă cu „far al democrației” - n.trad.] de către președintele Ronald Reagan. Reformiștii democratici din locuri precum Thailanda nu au văzut decât întuneric când au privit în direcția Americii și l-au văzut pe Trump acoperindu-i cu laude pe dictatori. Insurecția din 6 ianuarie a subliniat și ea nevoia urgentă de restaurare a democrației funcționale chiar și în SUA.

Desigur, SUA au un istoric ambivalent în ce privește promovarea democrației chiar și înainte de Trump. În perioada postbelică SUA și-au folosit puterea pentru a susține cauza democrației în nenumărate țări. Dar au fost și ocazii în care Casa Albă a sponsorizat lovituri de stat care au răsturnat conducători aleși democratic și i-au substituit cu despoți militariști. Mult prea des s-a întâmplat ca Washingtonul să propovăduiască elocvent democrația pe plan retoric, în vreme ce le consolida puterea aliaților autoritari printr-o politică externă mai pragmatică. Refrenul dezgustător „va fi fiind el despot, dar e despotul nostru” li se aplică unor aliați americani atât de diverși precum Egipt, Uganda și, da, Thailanda.

Motivele tolerării unor asemenea dictatori variază. Uneori Casa Albă trimite miliarde de dolari în bani și arme unor regimuri atroce, iar ele ar trebui să ofere în schimb colaborare cu operațiunile antitero ale SUA (Uganda și Pakistan, de exemplu). În alte cazuri e vorba de asigurarea unei balanțe a puterii favorabile într-o regiune dată sau de a menține pacea între doi aliați americani (recunoașterea Israelului de către Egipt, de exemplu). Însă Washingtonul se teme că orice presiune autentică pusă pe despoții prietenoși nu va face decât să-i împingă și mai mult spre brațele autoritare și deja larg deschise ale Beijingului. Aceasta e una dintre marile îngrijorări în privința Thailandei.

Avem aici dilema centrală a încercării de promovare a democrației de către SUA. Pentru a lupta cu adevărat pentru democrație, Biden nu-și poate permite să stea alături de dictatori. Dar a sta alături doar de conducători democratic aleși i-ar deschide o parte considerabilă a tablei de șah geopolitice Chinei, aflată într-o căutare ferventă de noi pioni.

O soluție există. E posibil să faci un joc geopolitic pragmatic și concomitent să faci lumea mai democratică. Însă necesită o nouă abordare în privința promovării democrației, una care presupune o planificare pe termen lung susținută de ambele partide americane - un aspect al politicii externe de obicei neglijat din cauza gândirii învrăjbitoare pe termen scurt vizând câștigarea următoarelor alegeri.

În prezent țări precum Thailanda știu că Departamentul de Stat va mai publica din când în când comunicate usturătoare, dar și că nu va face mare lucru pentru a-i pedepsi pe făptașii din cadrul regimului. Despoții aliați cu SUA rezistă în principal prin păstrarea unui echilibru. Ei pot să scape de sancțiuni sau de sistarea livrărilor de armament atât timp cât nu întrec măsura. Otrăvirea opozanților poate determina SUA să ia măsuri drastice, astfel încât „amicii” noștri despoți preferă în schimb să-i întemnițeze. Aceleași regimuri obișnuiesc să organizeze alegeri, pe care însă le falsifică. Democrația măsluită e perfectă pentru ele. E ceea ce eu numesc „blestemul așteptărilor modeste”.

Dacă SUA ar schimba peste noapte regulile acestui joc, China i-ar putea culege cu ușurință pe aliații lor, unul câte unul. Derapajul de 15 ani al lumii spre autoritarism ar accelera.

Soluția ar fi ca Biden și Congresul să stabilească niște standarde democratice clare pe care țările vor trebui să le satisfacă pe viitor pentru a-și menține relațiile apropiate cu SUA. Acele standarde ar trebui să fie specifice, realiste și ușor de măsurat. Și ar trebui să existe și un mecanism care să asigure respectarea propriilor angajamente de către Casa Albă.

Unele măsuri ar putea fi luate fără pregătiri. De exemplu, Biden ar putea adopta o politică nouă prin care vor fi interzise vânzările de armament către orice regim despre care un corp de experți independent, nonguvernamental, consideră că a comis sau a facilitat crime de război.

Altele vor necesita timp. Poate că e prea mult să-i ceri unui despot aliat să organizeze într-un an alegeri autentice, competitive, însă Biden l-ar putea anunța că dacă nu va face acest lucru înainte de încheierea mandatului său se va confrunta cu reducerea ajutoarelor de la Washington. În mod similar, Biden ar putea introduce gradual reduceri obligatorii ale ajutoarelor sau sancțiuni pentru guvernele care întemnițează jurnaliști și reformiști pro-democrație pe baza acuzațiilor fabricate. Substituind gradual ipocrizia și incertitudinea cu o predictibilitate principială, SUA le-ar putea oferi unor regimuri oribile timpul necesar pentru a se adapta, fără a le expedia însă pe orbita Chinei.

În toată perioada postbelică SUA au pledat pentru democrație, dar fără a crea un sistem de norme aplicabile pentru a-i descuraja sau pedepsi pe cei care o subminează. Biden dispune de o ocazie unică de a armoniza pe deplin retorica frumoasă a Washingtonului cu politica sa externă. Și ar trebui să profite de ea.

Articol de Brian Klaas (profesor de relații internaționale la University College, Londra)

Traducere: Rador