S-au scurs 10 ani de când sirienii au ieșit în stradă pentru prima dată în ultima jumătate de secol. La jumătatea lunii martie 2011, mii de oameni au mărșăluit în semn de protest în orașul Daraa, în ciuda focurilor trase în mulțime, relatează Der Spiegel.

Factorul declanșator a fost arestarea unor adolescențli care au scris cu graffiti mesaje critice la adresa regimului, pe pereții școlii. Au fost torturați, iar autoritățile au refuzat inițial să îi elibereze. Era doar începutul ororilor care aveau să vină. Și a marcat începutul fricii.

Nimeni nu se gândea atunci la arme chimice, tancuri, jihadiști, avioane rusești, peste 400.000 de morți și cel mai mare exod de refugiați de la Al Doilea Război Mondial. De fapt, în lunile dinaintea războiului, sirienii credeau că protestul pașnic ar putea declanșa schimbarea. Mai ales după ce lideri autocrați din Tunisia și Egipt au fost forțați să renunțe la putere,  scrie spiegel.de.

Dar în Homs, Alep, Deir ez-Zor, Daraa, Zabadani, suburbiile Damascului și alte sute orașe mai mici, speranțele unei reforme pașnice au dispărut. Așa mărturise un om de afaceri din provincia Idlib: "Îl admir pe Mahatma Gandhi! Dar în Siria, el ar fi atârnat mort, agățat de gard".

De altfel, scriu jurnaliștii germani, în decembrie 2011, Homs era un adevărat coșmar. După apusul soarelui, arterele largi se transformau într-o capcană a morții, cu lunetiși de eltiă ai serviciilor secrete care trageau în orice țintă mișcătoare. Zilnic, oameni erau împușcați, nu pentru că demonstrau, ci pur și simplu pentru că ieșeau să cumpere pâine sau pentru că încercau să părăsească orașul. Sute de mii de oameni din Homs și din alte orașe au devenit prizonieri ai regimului Assad. Ai președintelui care declara pentru ABC că „doar un nebun ar trage asupra propriilor săi oameni”.

Dar în 2012, Homs nu a făcut excepție. Ca și în alte orașe, soldații au dezertat pe capete, luând calea grupările rebele care au apărut în toată țara. Alții pur și simplu nu s-au mai prezentat la serviciu. Dar Assad avea în continuare de partea sa forțele aeriene, ale căror avioane erau ocupate să-și bombardeze propria țară.

În curând, regimul de la Damasc nu mai avea nevoie să pretindă o așa zisă „conspirație sionistă” pentru a-i discredita pe opozanți. Grupările radicale au început să crească în dimensiuni, obținând finanțare de la statele din Golf. Dar și forță de luptă sub forma celor peste 1.000 de jihadiști, luptători al-Qaida, eliberați din închisorile siriene chiar în 2011. Asistența acordată a fost și mai sinistră, prin ajutorul dat de Damasc Statului Islamic. Al cărui precursor primise un ajutor discret, în 2004, de la agenția de informații militare siriene, condusă de Assef Shawkat. De ani de zile, se știa că oamenii lui Shawkat ajutau teroriștii din întreaga lume în Irak, prin Siria.

Comunitatea internațională ar fi putut să-l răstoarne pe Assad de la putere, dar în Consiliul de Securitate, Rusia și China au blocat fiecare propunere. A urmat o confruntare mortală. În 2012, președintele Obama a spus că utilizarea armelor chimice ar fi o „linie roșie”. Dar Assad nu a suferit consecințe când a trecut această linie, atacând suburbiile din Damasc cu gaz sarin.

Extinderea războiului

Aliații lui Assad, în special Iranul, au trimis miliții, arme și bani în sprijinul lui Assad. În ciuda mobilizării a zeci de mii de luptători din Irak, Afganistan și ai mișcării Hezbollah din Liban, în 2015 rebelii cucereau ultimul oraș, înaintea teritoriului alawiților. Acest avans al rebelilor a determinat Rusia să se implice. Moscova și-a trimis forța aeriană în luptă. Și a început recucerirea zonelor stăpânite de jihadiști. Oraș după oraș a fost bombardat, asediat și înfometat. Până la mijlocul lui 2018, trupele lui Assad au reușit să preia controlul asupra Alep, în nord, Daraa, în sud și orașelor bombardate din jurul Damascului.

Milioane de oameni trăiesc și azi o catastrofă

Zeci de mii de rebeli, medici și civili din opoziție au fost trimiși în provincia Idlib, ultima enclavă a răsculaților, în care locuiesc acum 4 milioane de oameni, majoritatea în condiții catastrofale. Dar, indiferent de ce parte luptă puterile străine, prioritatea lor nu este reconstrucția unei țări distruse. Siria a devenit arenă pentru tot felul de războaie proxy.

Sirienii își duc mai departe crucea. Pâinea, gazul și motorina sunt subvenționate, dar cu greu pot fi găsite, iar cozi interminabile pot fi adesea văzute în fața brutăriilor și benzinăriilor. Femeile din Damasc își vând părul sau corpul. O contabilă din Latakia spune că a vândut tot ce avea: ”Casă, mașină, bijuterii. Supraviețuim doar pentru că rudele noastre din Germania ne trimit 100 de dolari pe lună". În 2021, suma de bani alocată de organizațiile de ajutor internațional pentru Siria va fi mai mare decât bugetul țării.