Scumpi la tărâță și ieftini la făină. Strecurăm țânțarul și înghițim cămila. Ne indignăm că-s scumpe trufandalele, dar nu ne pasă că politicienii ne delapidează veniturile viitoare pentru a se menține la putere.

Fructele mâniei proletare. A fi „normal” în „lumea reală”, a te indigna pe prețul mare al cireșelor de mai în martie dar a ignora prețul obscen în schimbul căruia este ținut în viață intervenționismul și etatismul înseamnă a conspira împotriva ta, am putea zice parafrazându-l pe Jerry Fletcher (Teoria conspirației - 1997). Liderii politici - ce doboară statuile unora bănuiți că n-au combătut suficient sclavagismul - ne vând copiii ca sclavi.

Un copil născut în 2015, în SUA, avea o datorie la naștere dublă față de unul născut în 1990. Cam atât de tare l-a afundat țara lui în datorii, în 25 de ani. România e încă departe, dar deasupra bugetului zboară deja hoitarii - de la promotorii Wage-Led Growth la cei care spun că România trebuie să-și crească deficitul pentru a se „dezvolta” - așteptând stârvul.

În România nu ghioceii sunt vestitorii primăverii, ci știrile despre prețul cireșelor. Nu se poate să treacă un an fără ca cineva să se mire când își descoperă buricul sau găsește cireșe de mai la „scandalosul” preț de 250 lei/kg, în martie. Există și mirați mai sofisticați, care notează doct că România este pe locul 8 în lume la volumul producției și pe al treilea la productivitate.

Fructele mâniei proletare. Nostalgia mercurialului

Și vaier, și bocet, și indignare și „sfântă mânie proletară”... Où sont les mercuriales d'antan? Să vină repede un ministru, stabilească statul prețul maximal al cireșelor, așa nu se mai poate!

Sigur, așa-numitele consumer news sunt consumate copios de consumatori. Care vor să știe, din vârful patului, cu telecomanda-n mână, cât mai costă ridichile la Piața Matache și salata la Obor. Dar, de chibzuiți ce sunt, nu vor ști nici măcar aproximativ, când ajung la casă, cât costă cumpărăturile făcute. Și-apoi stai după ei să plătească cu 2 carduri, 3 bonuri de masă și ultimii mărunți din buzunare.

Galantoni și prodigi două zile după leafă, coada înfoiată a acestor păuni e jumulită rău din a treia zi, că gologanii s-au dus care pe creditul luat în franci elvețieni (că e monedă stabilă)sau euro, care pe achitarea cumpărăturilor sau băuturilor „pe caiet” (că viitorul e mai ieftin decât chibzuiala). Iar ce-a rămas (din datorii, nu din bani), la chenzina următoare, ca-n banc.

E=mc²

Dacă toată lumea ar avea bani mulți, i-ar avea degeaba. E cam ca-n povestea aia minunată din fizică, în care un geamăn ce se plimbă dus-întors cu o viteză apropiată de cea a luminii își va găsi fratele, la întoarcere, mult mai bătrân.

Dacă doi americani (Joe Biden tocmai a promulgat pachetul de „salvare” post-pandemie a economiei, de 1900 de miliarde de dolari) au vândut, fiecare, câte un kilogram - iată, de cireșe - cu aceeași sumă, dar unul a cumpărat cu banii obținuți biscuiți înainte ca președintele să semneze decretul, acesta va avea mai mulți biscuiți decât cel care i-a cumpărat după promulgarea legii respective. UE a făcut recent aceeași mișcare.

Ne indignăm că-s scumpe trufandalele, dar nu vedem cum ne sunt furați banii zilnic de guverne - prin deficite bugetare - și de băncile centrale - prin tipărirea de monedă.

Trufandale otrăvite

A consuma ceva înainte de vreme e scump. Fie că-i vorba de trufandale, fie că e vorba de deficitul bugetar. Dacă cireșele vor costa, la vremea lor, 10 lei/kg, iar acum, cu două luni mai devreme, costă de 25 de ori mai mult, cam la fel se întâmplă cu consumul pe datorie.

Pentru că orice consum pe datorie aduce, pe lângă dobânzi, o mulțime de alte costuri. Birocratice - cei care administrează creditul public sunt plătiți mai bine decât bancherii de top. Inflație - dacă sunt mai mulți bani decât mărfuri, ultimele se vor scumpi. Și, ce e mai grav, violență.

Despre Cezar se povestește că ajunsese la niște datorii astronomice înaintea campaniei din Galia. Și le-a plătit. Dar între datorie și achitarea ei stă o baie de sânge. În Galia, dar și în Războiul Civil, la Farsala. Peste un sfert de milion de morți. Dacă economia crește în continuare, sclavia copiilor noștri, obligați să achite datorii pe care le-au făcut alții în numele lor și de care ei n-au beneficiat deloc, va fi de ajuns. Dacă însă economia nu se dezvoltă suficient, violența e inevitabilă.