Plânsul unui copil inteligent din „România educată”

Îşi stăpâneşte cu greu lacrimile, iar bărbia îi tremură. Nu vrea să plângă în faţa unor străini. S-a învăţat să nu se plângă nimănui. S-a învăţat cu greutăţile. Iar bunul simţ îi dictează să nu se vaite. Să fie demnă.

O fetiţă de ceva mai mult de zece anişori. Cu o figură inteligentă, din care a dispărut acea candoare a copilăriei. Trebuie să fii însă foarte atent, pentru a abserva umbra de tristeţe din ochii ei. Vorbeşte foarte frumos. Cu cuvinte elevate, într-o logică perfectă. Ocoleşte răspunsul la întrebarea dureroasă, cu abilitatea unui diplomat versat. Fără să te facă să crezi că nu a înţeles ce ai întrebat-o. Dar şi fără să te jignească pentru că tu o întrebi una, iar ea răspunde altceva.

Ar vrea să devină medic. Pentru că îi plac oamenii şi crede că vocaţia ei în viaţă este să îi ajute. Cu alte cuvinte, iubeşte oamenii. Notele pe care le are la şcoală, spun despre ea că la facultate va fi printre cei dintâi. Un viitor medic pasionat de meseria lui pentru România. De care România duce atâta lipsă şi are atâta nevoie.

Pandemia i-a închis şcoala. Autorităţile nu au fost capabile să i-o deschidă la loc. Şi-a spus că nu-i nimic. Va învăţa de acasă. A primit şi o tabletă. Guvernul a avut grijă de ea. Programul „România educată” funcţiona din plin pentru fetiţa foarte inteligentă, care vrea să devină medic pentru că iubeşte oamenii.

Ciudat însă, la întrebarea: „Cum foloseşti tableta”? răspunde: „Nu folosesc decât microfonul”! Apoi, maturitatea de pe chipul inteligent îi dispare, făcând loc umbrei din ochi, iar copilul de ceva mai mult de 10 anişori începe să plângă, aşa cum plâng copiii de 10 anişori.

Este gata să recunoască realitatea dureroasă pe care o suportă cu demnitate. Nu deschide tableta, nu pentru că nu ştie să umble cu ea. Nici pentru că nu se poate conecta la internet. Nici pentru că îi vine mai greu să priceapă lecţiile aşa, on-line decât în clasă, cu profesorul la catedră.

Nu deschide tableta, pentru că pe cameră s-ar vedea sărăcia de la ea de acasă. Colegii i-ar vedea pe ceilalţi trei frăţiori stând ziua în amiza mare acoperiţi cu o plapumă, pentru că lemnele de foc s-au terminat demult. Ar vedea masa cu farfuriiile care, de foarte multe ori, seara, au rămas goale, iar ei s-au culcat flămânzi. Ar vedea că locuiesc cu toţii, cei trei frăţiori, ea, şi tatăl care-i îngrijeşte pe toţi, pentru că mama şi-a luat lumea în cap şi a plecat, într-o singură cameră. Ar vedea hainele sărăcăcioase, strânse în trei grămezi, fiecare frăţior cu grămada lui, pentru că nu mai au demult şifonier. Şi chiar dacă s-ar trage într-un colţ, unde toate acestea să nu se vadă, colegii ei tot şi-ar da seama că stă în casă îmbrăcată cu hainuţă groasă şi fes pe cap, ca afară. Iar în spatele ei, tot s-ar vedea peretele coşcovit. Pentru că aproape nu există palmă de perete în cămătuţa în care locuiesc, care să nu fie coşcovită.

Plânsul acestui copil inteligent, care vorbaşte în cuvinte elevate despre lucruri simple, m-a făcut să înţeleg ceva. Ceva ce Klaus Iohannis, iniţiatorul cu atâta pompă al proiectului „România educată”, nu a priceput. Poate pentru că nu are copii. Poate pentru că în limba lui maternă, România se pronunţă altfel. Poate pentru că atâta poate să cuprindă înţelegerea unui profesor de liceu de provincie, despre dezvoltarea unei ţări întregi.

„România educată” nu înseamnă doar o tabletă folosită în caz de pandemie sau posibilitatea de a o conecta la internet. Nu înseamnă nici măcar doar diminuarea, ca să nu zic eradicarea, analfabetismului.

Ci mult mai mult.

Înseamnă lucruri simple, care nu se socotesc doar după numărul claselor absolvite de cineva. Înseamnă să nu puţi în autobuz sau tren. Înseamnă să vorbeşti corect limba română. Înseamnă ca toţi copiii din România să se culce cu cina luată, să nu mai existe copii care adorm cu stomacul gol, visând la o felie de pâine cu unt şi gem ori dulceaţă  pe ea.

Dar înseamnă şi lucruri mai complexe. Ca de pildă parlamentarii, miniştrii, alţi demnitari, care să-şi ia şi ei bacalaureatul la 18 ani, când termină liceul. Înseamnă să nu mai avem doctori şi doctoranzi care abia ştiu să silabisească. Să nu mai avem şefi şi şefuleţi de orice nivel, puşi pentru că au lipit afişe în campania electorală, plantaţi în funcţii cu care nu au nici un fel de legătură.

Ca să nu mai spun că o Românie educată, mai înseamnă să te duci la spital viu şi să ieşi şi mai viu. Nu ars de viu.

O fetiţă inteligentă, care vrea să devină medic, pentru că iubeşte oamenii, plânge pentru că nu poate învăţa on-line. Are tabletă. Are conexiune la internet. Dar îi este ruşine să deschidă camera, pentru ca restul colegilor să nu vadă în ce sărăcie trăieşte.

Oare preşedintele, dacă la o videoconferinţă cu liderii europeni, în loc să se afle la Cotroceni, s-ar afla într-un cătun din judeţul Vaslui, ar avea curajul să deschidă camera?