"Pe vremea aceea, când un pictor era arestat, i se permitea să ia cu el în închisoare pensulele și vopselele. Astfel, în ziua când fu aruncat în celula întunecată din turn, primul gând al eroului acestei povestiri fu să picteze pe zid o fereastră deschisă prin care se vedea cerul strălucitor de albastru.

În dimineața următoare, când veni să-i aducă bucata de pâine și cana de apă, temnicerul se poticni orbit de lumina care pătrundea prin fereastra pictată și trebui să închidă ochii.

- Ce se întâmplă aici? urlă el repezindu-se să închidă fereastra; dar se lovi cu fruntea de zid.

-Am deschis pur și simplu o fereastră, răspunse liniștit pictorul. Era mult prea întuneric aici.

- Ha! Ha! Ha! râse temnicerul, furios că se lăsase înșelat.

Și repetă batjocoritor:

- Ai deschis o fereastră. Dar, nenorocitule, n-ai făcut decât să pictezi una! Nu e o fereastră adevărată. Numai tu îți închipui că este.

Pictorul îi răspunse calm:

- Am vrut să luminez această celulă și am luminat-o. Prin fereastra se zărește cerul. Iar lumina lui v-a obligat să închideți ochii.

De data asta temnicerul se înfurie.

- Crezi că poți să-ți bați joc de mine? Acest turn nu are ferestre. Cine intră aici nu mai vede lumina zilei.

- Și totuși lumina intră în celulă prin fereastra deschisă, răspunse pictorul.

- Nu mai spune, râse temnicerul. Atunci de ce nu evadezi? M-ai convinge și pe mine că e vorba de o fereastră adevărată.

Pictorul îl privi serios, păși înspre zid și se aruncă pe fereastră.

- Stai! țipă temnicerul înspăimântat, repezindu-se să-l prindă, dar se ciocni din nou de zid. Alarmă! A evadat! începu să urle, în timp ce prin fereastra deschisă se auzea trupul pictorului căzând prin aer și zdrobindu-se de stâncile de la picioarele turnului."

O metaforă fin țesută printr-un suflet de om și o minte trează, care se zbate să crape coaja de ou al unei ideologii impuse și inevitabile. O poveste absurdă și totuși, un aer al realității veșnic contemporane. Este o crâmpeie din forța creatoare a Anei Blandiana care a străbătut malurile celor două secole printr-o punte de cuvinte, zidite într-un Adevăr simplu și delicat.

Astăzi ședem ca spectatori și privim un Crăciun care tocmai a trecut într-un context cu totul nou, un Crăciun de pandemie cu luminile inimilor stinse. Este momentul propice în care virusul a furat cea mai frumoasă sărbătoare a anului din viața unor români care au ajuns să petreacă aceste zile binecuvântate prin spitale, la granița dintre viață și moarte. Este un adevăr palpabil în care nici românii sănătoși nu sunt privați de noi reguli și restricții.

Cu toate acestea, sufletul însetat de Viață, uscat în sinea lui de această falsitate a libertății, își cere dreptul la o bucurie autentică. Străzile sunt luminate de frumoase instalații, iar brazii îmbodobiți și decorațiunile de iarnă colorează casele românilor la fel ca altădată. Cadourile nu lipsesc nici ele, însă magazinele au fost înlocuite cu site-urile web, bogate în produse și în reduceri variate. Dorul vremurilor de puțin timp trecute se naște indubitabil în fiecare familie. Viața se transferă treptat într-o sferă virtuală și pare să aibă cu totul un alt ritm decât cel cu care am fost obișnuiți. Aerul se înfierbântă de o atmosferă atipică, iar incertitudinea viitorului este deosebit de pregnantă. Încotro mergem? Cărui punct din această intersecție a paradoxurilor aparținem?

Să revenim la povestea Anei Blandiana. Orice prizonier al vremurilor actuale își poate picta fereastra de eliberare pe zidurile invizibile, proiectate de societate într-un cadru perfect al falsei hiperprotecții. Mai mult, orice prizonier își poate creea o fereastră luminoasă prin care inima lui să tresalte, să revină la beatitudinea unei bucurii nepământene și atemporale.

Loviturile sau îngrădirile îndreptate asupra unei ființe umane au puterea de a fii nimic în fața unei credințe adânc înrădăcinate, izvorâtoare de iubire necondiționată. Dacă am putea să dezbrăcăm Crăciunul de tot ceea ce este artificial, să îl scuturăm de exteriorul impozant și să îi cuprindem esența într-o singură frază, ar exista o definiție absolută: Crăciunul reprezintă Nașterea Domnului și este șansa binecuvântată ca El să se nască în inimile noastre, independent de faptele și întâmplările externe.

Deși suntem prizonieri într-un turn al pandemiei Covid-19, nu suntem învinși în această metaforă. Inima din piept ne este putere divină de a picta ferestre spre Cer, care să ne ridice biruitori din moartea sufletului și să ne lumineze existența în cel mai plenar mod posibil. În circumstanțele acestui prizonierat "new age" al secolului XXI, libertatea lăuntrică este miezul omului care rămâne de neînvins atâta timp cât omul are trezvia și curajul de a distinge binele și răul.

Așa cum spunea părintele Iustin Pârvu, un cuvânt care va rămâne viu peste veacuri:

"De ce i-aș «certa» pe români? I-aș certa pentru că le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri și ei nu par să fie conștienți de asta. Între daruri amintesc: jertfa creștinească a înaintașilor, valorile culturale și intelectuale, o biserică vie. Ei, cu toate astea, românul pare să nu se descurce, moștenirea primită este peste puterile lui să o administreze, să o sporească.

Neamul e dezmembrat și nu mai găsesc oamenii puterea să se unească în același ideal. Închisorile comuniste au avut un nesperat bine în ele: au creat caractere și au conferit morală indivizilor, au creat patrioți, pentru că deținuții n-au confundat niciodată pe torționari și pe gardieni cu poporul român! Ci i-au privit separat”.