Părintele Marin privea cu amărăciune îndepărtarea poporului de biserică și de cele sfinte. Oamenii nici măcar nu se mai sfiau să-l amintească pe dracu în casa lui Dumnezeu, iar de smerenie și spovedire fugeau mai ceva ca necuratul de tămâie.

Roadele comunismului erau de toată mândria, pentru că nu degeaba sistemul investise ani de muncă în demitizarea credinței în Dumnezeu.

Părintele Marin stătea de unul singur printre picturile cu sfinți, întrebându-l pe Dumnezeu cum să facă și ce să le spună oamenilor ca să-i aducă pe calea cea bună.

-Doamne, dă-mi minte și idei, că-i pierd pe toți și îmi vor închide porțile bisericii !

Dar, în vremurile acelea peste care azi s-a așternut uitarea, Dumnezeu refuza, parcă, să se arate, lăsându-și puținii credincioși pe care îi mai avea, în voia nimănui.

Părintele Marin avea patru suflete de hrănit acasă, iar coana preoteasă abia aflase că minunea unei noi vieți intrase din nou în pântecele ei roditor.

Acest fapt l-a amărât pe popă, dar cum era să-l mânie pe Dumnezeu și să-i refuze darul ?

-Marine, ăsta e rolul femeii pe lume, să aducă prunci, îl îmbărbăta coana preoteasă.

-Bine, măi femeie, dar cu ce o să creștem patru copii ? Era greu și cu trei...

-Dumnezeu o să ne dea putere, se închina ea pios, adânc pătrunsă de aceste vorbe.

Dar părintele Marin avea nevoie de mai mult decât atât, iar Dumnezeu părea să aibă alte preocupări decât asigurarea traiului zilnic al unei familii numeroase.

De ceva vreme, în mintea lui începeau să încolțească idei de revoltă împotriva sistemului și se întovărășise cu niște indivizi care îi umpluseră capul cu planuri și scenarii periculoase. Iar dacă nu se hotăra mai repede, odată închisă biserica, aveau să moară de foame.

-Nevastă, în trei săptămâni de acu, fugim din țară. Adună doar strictul necesar și ține-ți gura.

Dar coana preoteasă putea să facă orice, mai puțin să-și pună lacăt gurii, așa că s-a destăinuit, în mare secret, unei vecine, unei verișoare, mătușii Tanța de la marginea satului, ba chiar și unei femei pe care abia o întâlnise într-o seară, când venea de la câmp.

Secretul se împrăștiase în taină, astfel că aproape tot satul se pregătea să fluture batista de plecare părintelui Marin și familiei sale.

Ochii securității, zidiți prin toți pereții caselor se deschiseseră larg, urmărind toate pregătirile fugarilor, iar urechi nevăzute le ascultau vorbele și uneltirile.

Ziua cea mare sosise, iar părintele Marin nu-și găsea liniștea. Avea , așa, un soi de zbatere, care i se înfigea în inimă ca niște ace încinse.

-Oare vom reuși ? parcă prea au mers toate ușor până acum.

-Spune Tatăl Nostru și nu te mai gândi la lucruri rele, îl răspundea preoteasa.

Părintele ajunsese cu rugăciunea pe la jumătate, când niște străini cu fețe serioase i-au spus că e arestat.

-Credeai că nu știm ce pui la cale ? noi știm tot !

Și cam atât de repede s-au risipit planurile părintelui de a fugi din țară. Adus la judecată a fost acuzat de furt din avutul obștesc. Mai multe obiecte de cult, poleite cu aur, dispăruseră ca prin minune din biserică, iar unicul suspect era preotul.

-Inculpatul intenționa să le valorifice! Îl acuza procurorul.

-Ferească Dumnezeu, cum să fur ? se apăra părintele Marin. Ieri dimineață, toate obiectele erau la locul lor în biserică.

-Inculpatul le-a ascuns printre bagajele care au fost identificate de miliție în pivnița casei.

-Este o minciună nerușinată. Sunt nevinovat. Nu fur din casa lui Dumnezeu!

Aceste vorbe i-au adus zece ani grei de pușcărie, pentru că avutul obștesc era mai sfânt decât însuși Dumnezeu, iar codul penal îl apăra cu pedepse cumplite.

În vremea asta, coana preoteasă, a cărei burtă creștea văzând cu ochii, a fost urcată într-un tren, împreună cu cei trei copii și deportată în Bărăgan, într-un sat din Ialomița.

Au lăsat-o în mijlocul unui câmp, doar cu hainele de pe ea, drept pedeapsă pentru faptele părintelui Marin, care putrezea în închisoare.

-Dar copilașii mei ce vină poartă ? se văicărea femeia, strângându-i pe toți trei la piept.

Două fete de patru și șase ani și un băiat care abia împlinise nouă ani, priveau speriați câmpul gol, care avea să devină noua lor casă. Rămași ai nimănui, au pornit înspre satul care se întindea răzleț în depărtare, cu gândul să găsească îndurare.

Dar sărăcia lucie și frica împietriseră inimile oamenilor, așa că nimeni nu s-a miluit de o mamă singură cu trei copii flămânzi după ea.

Preoteasa se adăpostise într-o văgăună de la marginea satului, pe care o acoperise cu pietre și stuf, ca să-i ferească de furia soarelui din Bărăgan, ce n-avea milă și-ți ardea carnea până la os. Cu noroc de la Dumnezeu reușise să obțină de mâncare, mulgând vacile la CAP-ul din sat. Spre sfârșitul toamnei îi venise sorocul și născuse un băiețel pe care atârna pielea ca o haină veche luată cu împrumut.

Nimeni nu-i dădea nou născutului vreo sansă, mai ales că prima iarnă avea să-i găsească în câmp, fără un acoperiș deasupra capului. Dar ce socoteli are Dumnezeu cu viețile noastre, numai el știe și le ascunde ca un contabil viclean pe care n-ai cum să-l scuturi de guler. Oamenii din sat, impresionați în cele din urmă de soarta acestei familii, au început să le ofere câte o strachină de mâncare , din puținul pe care îl aveau.

Bebelușul creștea cu ceai și marmeladă, iar cei trei frați primeau câte o coajă de mămăligă și, uneori, chiar brânză sau ouă. Doi ani s-au scurs de când preoteasa fusese aruncată din tren în mijlocul pustietății și aproape că începuseră să se obișnuiască cu noua lor viață.

Dar, într-o zi, securitatea a anunțat-o că se poate întoarce în satul ei. Despre părintele Marin nu se mai știa nimic, iar lumea era prea temătoare ca să-i evoce numele.

Cineva îi spusese preotesei că popa ar fi murit chiar din primele luni de încarcerare. Îl găsiseră înjunghiat în celulă, se pare că supărase pe cineva. Cam așa se încheie povestea lui, iar satul s-a străduit din răsputeri să-l șteargă din amintiri.

Numele lui apărea, în chip rușinos, într-un dosar de furt din avutul obștesc, fapt de neingăduit pentru un preot. Până și Dumnezeu spune că nu e voie să furi !

Anii au trecut, iar copilul născut în inima Bărăganului a reușit să intre la facultate. Din motive necunoscute, securitatea îi îngăduise acest hatâr, dar numai lui. Ceilalți trei frați, refuzați de sistem, îngroșaseră rândurile clasei muncitoare de care națiunea era atât de mândră.

Coana preoteasă nu-i povestise niciodată mezinului despre viața părintelui Marin, de rușine și de teamă.

Până într-o zi când poporul ăsta, obișnuit cu prea multă supunere, s-a răsculat, iar oamenii au cerut libertatea de a vorbi. Trecuseră 32 de ani de la arestarea părintelui Marin, iar fiul cel mic al acestuia a hotărât să îi reabiliteze numele. Rămășițele preotului nu și-au găsit niciodată un pământ roditor în care să înflorească în buna rânduială creștinească, dar măcar memoria lui a fost curățată.

După mai bine de patruzeci de ani de la rușinoasa condamnare, numele lui a fost reabilitat.