"Pe prizonierii de azi i-am luat dis-de-dimineață de lângă stația Zavodi. Erau zece inși. N-aveau pe ei decât rufăria, în clipa în care i-am prins. Un maldăr de haine zăcea lângă polonezi: era un șiretlic al lor cu care voiau să ne facă să nu deosebim după îmbrăcăminte ofițerii de soldați. Își aruncau ei singuri veșmintele, însă de data asta Trunov hotărâse să afle adevărul.

- Ofițerii să iasă înainte!- ordonă el, apropiindu-se de prizonieri și scoțând revolverul.

Atunci ieși din mulțime un om slab și bătrân, cu oasele văzându-i-se pe spinare, cu fălci gălbejite și urechi clăpăuge.

-Gata război..., spuse el cu un entuziasm de neînțeles, toți ofițerii au fugit, gata război...

Bătrânul se sufoca, începu să se clatine, plânse cu lacrimi fierbinți și apoi căzu în genunchi înaintea lui Trunov, însă Trunov îl împinse în lături cu sabia.

-Ofițerii voștri sunt niște porci, spuse comandantul de escadron. Au aruncat aici efectele astea... Uite, cui i s-or potrivi hainele astea, s-a zis cu ăla, uite, fac probă... Și îndată, comandantul de escadron alese din grămada de zdrențe un chipiu cu tresă și îl puse pe capul bătrânului.

- Se potrivește! mormăi Trunov, apropiindu-se și șoptind: E taman pe tine.... Și-i vârî prizonierului sabia în beregată. Bătrânul căzu, zvâcni din picioare, iar din gâtlej îi izbucni un pârâu spumos de culoarea mărgeanului..."

Isaak Babel este azi un scriitor uitat. Pe nedrept. Cu siguranță că o bună parte din cititorii de azi preferă "Suge-o Ramona", și nu "Armata de cavalerie" a scriitorului rus... A fost acuzat, în 1928, că ar fi reflectat inexact vitejia cavaleriștilor roșii și până la urmă, cu toată recunoașterea internațională, este arestat în urma unui denunț, în 1939. A încetat din viață în 1941.

De ce mi-am amintit azi de scena descrisă de acest scriitor de geniu, dispărut în plină ascensiune, e relativ simplu. Fiindcă revin, aproape în fiecare zi pe scena publică a abuzurilor inimaginabile pe care le fac milițienii - eroii din linia întâi-.

Zilele trecute au "arestat" un cântăreț grec, Nikos Papadopulos. Am auzit mărturiile lui, oripilat. Suspectat de a fi infectat cu Covid, acesta a fost bruscat, urcat cu forța într-o dubă pentru infractori, cu gratii și dus undeva la Techirghiol, în carantină forțată. Trec peste toate amănuntele acestei incarcerări, care aduc, ca spirit, cu ce se întâmplă în secvența descrisă de Babel. Ne găsim în situația de a fi prizonieri în propria noastră țară, iar autoritățile, prin tot felul de "eroi", fac tot posibilul să rămână în "linia întâi".

Deși O.M.S. recomandă ca cei infectați cu Covid și care nu prezintă simptome să fie tratați și izolați în propria casă, în România - singura țară din lume în care se procedează așa -, ei sunt vânați cu arcanul. Li se instituie ad-hoc o stare de arest și sunt duși, împotriva voinței lor, în așa zise spitale Covid. De ce alege România, prin cei ce ne conduc politic, această barbară încălcare a Drepturilor Omului, e greu de spus. Până acum, n-am primit nici un răspuns oficial.

Cu toate astea, puțini dintre români au fost oripilați de aceste încălcări grosolane ale drepturilor. Seneca susținea că ceea ce ne provoacă enervarea și furia sunt credințele noastre naive pe care le avem despre viață și, mai ales, despre ceilalți oameni. În mod normal, gradul nostru de enervare și frustrare este determinat de ceea ce credem despre normalitate. Dacă plouă, nu ne enervăm, pentru că ploaia se numără printre așteptările noastre.

La fel, dacă merităm un lucru și acela nu ne este dat, asta ne creează o suferință. "Cele mai puternice crize de furie sunt provocate de evenimente care încalcă regulile de bază ale existenței”, spune De Botton, și are dreptate. Și atunci, de ce suntem noi, românii, în majoritatea noastră, atât de impenetrabili la mesajele și acțiunile dure ale conducătorilor? De ce acceptăm atât de ușor să fim călcați în picioare?