În a treia săptămână din august 1923, nava Donaldson acosta pe ţărmurile pustii ale Insulei Vranghel, aflată la nord de Siberia. Echipajul aducea provizii pentru cei cinci colonişti lăsaţi acolo cu doi ani înainte şi se aştepta să îi găsească pe toţi bine, sănătoşi. Din cinci, însă, nu au mai găsit decât unul – pe tânăra Ada Blackjack, jumătate moartă de foame, bolnavă, dar vie. Şi cu o incredibilă poveste de istorisit.

Cu doi ani înainte, Ada Blackjack se oferise ca voluntar pentru una din cele mai stranii misiuni de colonizare din istorie. Ea şi alţi patru temerari urmau să testeze fezabilitatea unei aşezări omeneşti pe Insula Vranghel.

Experimentul colonial din 1921 era ideea exploratorului arctic Vilhjalmur Stefansson. Unul dintre obiectivele lui era să revendice acest teritoriu pentru Canada. Un altul era să demonstreze că inospitaliera insulă era totuşi locuibilă. Stefansson nutrea speranţa să înfiinţeze o companie de turism extrem care să ofere tururi aventuroase în avanpostul acela izolat.

Patru bărbați și o femeie

În echipa lui Stefansson erau patru bărbaţi – trei americani, pe nume Lorne Knight, Milton Galle şi Fred Maurer, şi un canadian, pe nume Allan Crawford – cu palmarese academice impresionante, dar cu slabă experienţă de supravieţuire în condiţiile extreme de la Polul Nord. Al cincilea membru era Ada Blackjack, o tânără inuită al cărei soţ murise cu câţiva ani înainte, lăsând-o fără un ban şi cu un copil bolnav de tuberculoză cronică, afecţiune care necesita un tratament costisitor.

Ada a hotărât să se alăture expediţiei timp de un an, ademenită fiind de promisiunea unui salariu bun. Şi a fost angajată pe postul de cusătoreasă. La numai 25 de ani, Ada era o ciudată alegere. Nu ştia nimic despre vânătoare şi nu trăise niciodată din ce-i oferea natura. Nici să construiască un iglu nu ştia. Auzind că urma să vină cu ei, ceilalţi membri ai echipei şi-au exprimat îngrijorarea. Era prea fragilă ca să supravieţuiască în condiţii grele, spuneau ei, şi nu va fi decât o povară în plus.

Hrană doar pentru șase luni

Obiecţiile lor nu au fost luate în seamă de Vilhjalmur Stefansson, şi Ada Blackjack a fost oficial angajată ca al cincilea membru al echipei. În ziua de 16 septembrie 1921, cei cinci au fost lăsaţi pe insula pustie. Stefansson, care a refuzat să însoţească expediţia, credea că sunt atâtea animale sălbatice pe Vranghel încât nu le asigurase oamenilor hrana decât pentru şase luni, promiţând să trimită un vas de aprovizionare în vara următoare. În răstimpul acesta, coloniştii trebuiau să se descurce singuri.

Misiunea a început cu dreptul. Cei cinci au ridicat un iglu spaţios şi au avut noroc la vânătoare, izbutind să doboare zece urşi polari, 30 de foci şi nenumărate gâşte şi raţe. Erau încrezători că vor reuşi să reziste până la întoarcerea navei.

A venit iarna, a dispărut vânatul

Dar promisiunea lui Stefansson nu s-a materializat, membrii echipei trezindu-se că aveau de înfruntat o toamnă lungă şi aspră. Curând, au rămas fără ceai, cafea şi zahăr. Apoi, s-au terminat şi rezervele de făină şi fasole. Odată cu vânturile puternice de noiembrie, care au adus cu ele o necruţătoare iarnă arctică, vânatul a dispărut, iar cei cinci au intrat în criză de hrană. Pe deasupra, Lorne Knight s-a îmbolnăvit grav.

La 28 ianuarie 1923, Crawford, Galle şi Maurer au hotărât să încerce o traversare pe gheaţa ce acoperise Marea Ciukotka, ca să ajungă în Siberia continentală şi să alerteze lumea cu privire la nevoia lor disperată de ajutor. Cei trei bărbaţi nu au mai fost văzuţi niciodată, iar soarta lor a rămas un mister. Fie au căzut prin crăpăturile din gheaţă şi s-au înecat în valurile reci, fie au murit îngheţaţi în vreun viscol polar.

Biblia a salvat-o de nebunie

În acest răstimp, starea lui Lorne Knight s-a agravat şi mai tare. Americanul suferea acum şi de scorbut acut şi abia de-şi mai putea mişca încheieturile. Ada l-a îngrijit până în aprilie, când bolnavul şi-a dat ultima suflare, lăsând-o complet singură în pustietatea de gheaţă.

Ada habar n-avea să vâneze şi nici nu trăsese vreodată cu arma rămasă de la tovarăşii ei. Curând, însă, şi-a dat seama cum se foloseşte şi a reuşit să doboare cu ea foci, vulpi şi raţe. Carnea a fript-o înăbuşit, ca să o facă mai gustoasă. A izbutit să ţină focul în viaţă, în ciuda lipsei de combustibil, şi nebunia departe, citind Biblia.

Salvarea

Dar în pragul toamnei, Ada a început să se simtă tot mai slăbită şi a realizat că o păştea şi pe ea moartea. Renunţase de mult la orice speranţă de salvare când la orizont a apărut un vas. Era Donaldson, care a acostat pe ţărmul Insulei Vranghel în ziua de 23 august. Marinarii au fost uluiţi să dea peste Ada Blackjack, şi chiar mai surprinşi să afle că trei dintre tovarăşii ei de misiune erau dispăruţi, iar al patrulea, mort.

Când povestea Adei a ajuns la urechile lumii, ziarele au botezat-o „doamna Robinson Crusoe” şi au decretat că supravieţuirea ei era nici mai mult, nici mai puţin decât un miracol. Deşi nu ştia nimic despre viaţa în sălbăticie, femeia rezistase 23 de luni prin forţe proprii.

A trăit până la 85 de ani

Ada nu privea cu ochi buni acest circ şi a refuzat orice tip de publicitate. Nu voia decât să ajungă la băieţelul ei şi, cu banii din expediţie, să îl ducă la Seattle, să se vindece de tuberculoză. Însă faptul că avea un copil bolnav – care s-a făcut bine până la urmă – a dat poveştii o nouă dimensiune.

Tânăra a devenit, fără voie, o celebritate, lăudată pentru eroismul ei în cărţi şi reviste. „Stomacul Adei nu era cu nimic mai adaptat decât al lor [al bărbaţilor] la uleiul şi grăsimea de focă,” scria o revistă. „Dar în inima ei ardea un foc ce nu se stinge uşor.”

Ada Blackjack nu a mai călcat niciodată pe Insula Vranghel, dar s-a întors în regiunile arctice, unde s-a stabilit definitiv. Se vede treaba că-i pria clima friguroasă, căci temerara colonistă s-a stins din viaţă la înaintata vârstă de 85 de ani.

Povestea Adei Blackjack, reprodusă integral aici, a fost adusă în atenția publicului de scriitorul britanic Giles Milton, în volumul „Când Hitler a luat cocaină și Lenin și-a pierdut creierul. Din culisele istoriei” (Editura Corint, 2018).